Candidaţi la examenul de integrare europeană

Noua fază în care a intrat războiul din Ucraina lasă în plan secund eforturile guvernului de la Kiev, precum şi pe cele ale autorităţilor din Republica Moldova şi Georgia, de a grăbi procesele de integrare în Uniunea Europeană – mai precis, de a face ceea ce depinde de ele pentru a începe negocierile. Nu va fi un proces simplu, dar este foarte bine că paşii iniţiali sunt făcuţi într-o atmosferă pozitivă, la Bruxelles şi în majoritatea capitalelor europene. Atât din perspectiva noastră de cetăţeni europeni, cât şi din aceea naţională, ar trebui să fim satisfăcuţi că procesul s-a pus în mişcare. Desigur, din punct de vedere afectiv ne interesează în primul rând Republica Moldova, dar este evident că drumul Ucrainei este foarte important şi, de asemenea, că vom ajunge să ştim mai multe, ca societate, despre Georgia. Fiind o ţară care a avut parte de un proces de aderare îndelungat şi marcat de asperităţi, România trebuie să susţină, atât cât poate, toţi cei trei candidaţi la integrare.

Aşadar, vestea că Ucraina a completat şi predat deja chestionarul trimis de Comisie este una foarte bună, iar efortul guvernului de la Kiev trebuie remarcat, mai ales în condiţiile date. Din partea Georgiei şi a Republicii Moldova, care abia au primit documentele similare, este de aşteptat ca autoevaluarea să se încheie în luna mai – şi să permită Comisiei să-şi definitiveze rapid opinia. Pe baza acestei opinii vor decide şefii de state şi guverne, reuniţi în Consiliul European, dacă să înceapă sau nu negocierile cu cele trei ţări – foarte probabil, se va merge pe sistemul grupului de trei, pentru ca niciuna să nu se simtă defavorizată.

Cum guvernul de la Tbilisi a publicat chestionarul, răspunzând cererii societăţii civile, ne putem face o idee despre conţinutul său – foarte probabil, şi celelalte două ţări au avut parte de teme similare. Cele 333 de puncte (în cazul Georgiei) ne sugerează că la Bruxelles se doreşte o simplificare a procedurii, întrucât statele-candidate din Balcanii de Vest primiseră, în trecut, o listă cu câteva mii de teme. Chiar şi aşa, însă, textul pretinde din partea guvernelor un efort de autoanaliză foarte complex, care include atât componenta instituţională, cât şi pe aceea de politici – acestea din urmă definesc, se ştie, agenda propriu-zisă a negocierilor de aderare. Comisia va vedea în ce măsură Ucraina, spre exemplu, a putut oferi răspunsuri consistente, în condiţiile războiului de agresiune lansat împotriva ei de Federaţia Rusă. Cel mai probabil, această indulgenţă justificată – cel puţin la nivel procedural – se va extinde şi asupra celorlalte două ţări. Dar aceasta nu scuteşte autorităţile din cele trei state ale Parteneriatului Estic de nevoia de a lucra solid, pentru că o eventuală returnare a textului de către Comisie, pentru îmbunătăţiri, ar duce la pierderea unui timp preţios, ar irita opinia publică internă şi, foarte important, le-ar oferi argument adversarilor „căii rapide” către începerea negocierilor.

Nu este cazul să discutăm aici despre faptul că o eventuală cale rapidă către finalizarea negocierilor are puţine şanse să fie acceptată. Devine tot mai clar că Uniunea nu este pregătită pentru aşa ceva, iar în acest context au început să apară idei despre crearea unei forme de integrare parţială, incompletă, spre exemplu sub forma unui statut de membru asociat. Pentru aşa ceva, însă, ar trebui modificate tratatele cu rol constituţional ale Uniunii, iar succesul nu este nici pe departe garantat. Agresiunea rusă împotriva Ucrainei a avut ca efect crearea unei solidarităţi mai puternice, dar nu este clar dacă statele-membre sunt cu adevărat pregătite să păşească în necunoscut, în această privinţă. Probabil că sfârşitul aşa-numitei Conferinţe privind Viitorul Europei ar putea să marcheze intrarea în logica unui tratat de reformare a cadrului stabilit la Lisabona, acum aproape cincisprezece ani. Dar, în esenţă, intenţia iniţiatorilor era mai degrabă aceea de a explora posibile reforme de mai mică anvergură, care să nu facă necesar un nou tratat. Noua situaţie din aşa-numita vecinătate estică va face, însă, ca liderii Uniunii să se gândească serios (şi) la amendarea prin tratat a textului adoptat în capitala portugheză.

Până atunci, însă, şefii instituţiilor UE trebuie să se gândească ce mai rămâne – dacă mai rămâne ceva – din Parteneriatul Estic, în condiţiile în care cele trei ţări interesate de integrare ar intra în logica extinderii, lăsând în urmă un trio problematic de tip Armenia – Azerbaidjan – Belarus (ultima suspendându-şi, de altfel, participarea). Şi, desigur, ei trebuie să se gândească şi cum vor modifica din mers mecanismele Parteneriatului Estic în aşa fel încât ele să servească extinderii Uniunii, pentru că este greu de crezut că ele vor fi total abandonate pentru a face loc dispozitivului aferent politicii de lărgire. Pentru ca negocierile să aibă acel efect de schimbare şi ameliorare întâlnit la candidatele din Europa centrală (presupunând că se va alege varianta începerii lor, fără prea multe angajamente faţă de cele trei guverne şi faţă de opinia publică) va trebui să se construiască pe temeliile amplasate în cadrul Parteneriatului Estic. Şi, de asemenea, să se vadă mai exact ce anume nu a mers – şi de ce. Aşa cum o vor ilustra, fără îndoială, răspunsurile la chestionare, şi aici vorbim de o listă foarte lungă. Voinţa politică are un rol important, dar nu poate rezolva totul.