Casandra cu mustaţă

Într-un interviu acordat recent „Gazetei Sporturilor”, celebrul Ion Ţiriac a prognosticat căderea tenisului românesc după retragerea Simonei Halep: „Tenisul după Halep o să ajungă ca gimnastica după fetele care au fost reginele lumii, începând cu Nadia şi terminând cu Atena (sic – n.r.). Am dispărut şi e păcat că dispărem!”, a spus Ţiriac, dovedind că ceea ce nu a dispărut este spriritul mioritic, nici din minţile şi inimile celor mai ocrotiţi de soartă dintre români. Cu peste 20 de ani în urmă, acelaşi Ion Ţiriac, pe atunci, preşedinte al COR (aşa se numea pe atunci, „S”-ul a apărut mai târziu) făcea aceleaşi previziuni sumbre în privinţa mişcării sportive româneşti în general. Proroocirile acestei Casandrei mustăcioase s-au adeverit în timp, pentru că nimeni nu a catadicsit să acorde sportului atenţia pe care o merită. Sportul românesc a avut manageri capabili, la nivel olimpic, mai puţin la nivel guvernamental. De multe ori, miniştrii de resort erau politruci ancoraţi şi aserviţi ordinelor de la centru chiar dacă unii dintre ei au purtat sau poartă nume cu rezonanţă în lumea sporturilor. Poate că cel mai bun conducător de ordin politic al sportului românesc a fost Crin Antonescu, ministru cu alură de rocker, înainte de a fi absorbit şi el de vulcanii noroioşi ai partidului. Să nu uităm că atunci, la cumpăna dintre milenii, sportul românesc a obţinut cel mai prestigios bilanţ „all time” din istorie, dacă facem abstracţie – şi e decent să facem – de Olimpiadele mutilate 1980 (Moscova) şi 1984 (Los Angeles). Mai exact, perioada Ţiriac-Antonescu.

Oficialii COR au fost, prin tradiţie independenţi faţă de vântoasele politice. Nu era prea uşor să iei la preţ de matineu personalităţi ca Lia Manoliu, Ion Ţiriac, Octavian Morariu sau – acum – Mihai Covaliu. Oameni care, de obicei, au simţit pulsul federaţiilor afiliate, dar – ca şi ele – cereau. Pesemne că „cerşeau” e un termen cam dur, dar nimeni nu a bătut cu pumnul în mesele pluşate pentru evitarea dezastrului. Nici măcar Ion Ţiriac, care s-a mulţumit să avertizele: „eu v-am zis, ne prăbuşim, e treaba voastră”. Casandra cu mustaţă are suficiente pe cap; banca, averile, „Caja Magica de Madrid”, Balc, Ion Ion etc. Încheind cu perioada de guru olimpic, trebuie să uităm că Ţiriac a rămas în istorie cu o regulă care a stârnit multe lacrimi în sportul românesc: regula prin care un sportiv depistat pozitiv cu substanţe este suspendat la singura abatere, fără cale de reabilitare, ceea ce nu se întâmplă nicăieri în lume, nici măcar la WADA. Lacrimile au provenit de la Andreea Răducan, Mihaela Melinte, Claudia Ştef, profetul a fost cu consolarea. Şi mai ciudat, Ţiriac a dispărut de mult din mişcarea olimpică autohtonă, dar regula a rămas.

Noile previziuni ale Casandrei cu mustaţă vin în 2021, şi, exact ca în 2001, vin în momentul în care cel care le emite este direct responsabil. Atunci la COR, acum la Federaţia Română de Tenis. La început, Ţiriac s-a luptat: s-a dus să se roage la guvern, la Iohannis – cunoscut iubitor de sport – a câştigat procesul cu „dizidentul” Vecerdea (antrenorul privat al preşedintelui României), dar a fost faultat la procesul cu cedarea Arenelor BNR către stat, printr-o decizie a Tribunalului Bucureşti. Tenisul românesc a pierdut un turneu, dar afacerea nu trebuie să se piardă, aşa că Ion Ţiriac şi-a luat jucăriile şi şi-a mutat turneul ATP la Budapesta. „M-am zbătut o viaţă, acum sunt şi eu obosit, am o vârstă”, spunea recent octogenarul businessman şi aici are dreptate. Însă rămâne o întrebare ce vizează un om care are bănci, yachturi, maşini de lux, un om care are o fabuloasă carieră în sportul mondial (sportiv, antrenor, manager): a fost Ion Ţiriac un adevărat salvator pentru sportul românesc, condamnat la sărăcie şi la paradigme perdante? Sigur, a făcut unele terenuri, patinoare, a adus open-ul de la BNR, a iniţiat circuitul „Ţiriac Trophy”, o fundaţie de hochei împreună cu Simona Halep. Este suficient? Vizavi de opacitatea clasei politice de la noi ar părea prea mult, dar pentru a o convinge trebuie un leu dezlănţuit, nu o Casandră plângăcioasă. Pentru că până şi mitologica proorociţă a suferit de aceeaşi frustrare: insensibilitatea celorlalţi. Includem şi masa suporterilor, preocupaţi aproape exclusiv de soarta echipei locale de fotbal, nu de soarta tenisului după Halep, a gimnasticii sau handbalului.

La instalarea sa în fruntea FRT, Ion Ţiriac a promis că dacă după şase luni nu se mişcă ceva în tenisul românesc îşi dă demisia. A trecut un an şi jumătate şi nu mişcă nimeni şi nimic. Nici tenisul, nici Ţiriac.