Ce mai e de făcut?

Preşedintele pare că lucrează pe tăcute şi nevăzute la un plan misterios, peste înţelegerea muritorilor de rând, a protestatarilor în special, pentru salvarea ţării de la o capturare completă. Urmărindu-i siguranţa de sine afişată la Bruxelles, ai impresia că ceva-ceva o fi ştiind el. Ascultându-i tăcerea cu subînţeles despre discuţiile cu Liviu Dragnea de dinaintea vizitei, ai însă imaginea unui Iohannis încă paralizat. De aici o lipsă de reacţie care constrastează sfidător cu panica celor câţiva avertizori civici credibili din România, care anunţă o iminentă preluare a serviciilor secrete de către PSD, concomitent cu trecerea en fanfare a legilor justiţiei prin Parlament, după ce se întorc de la CCR.

Dincolo de jocul fals de scenă, preşedintele se confruntă cu o situaţie limită, în care orice om ar trebui să-şi lase deoparte masca funcţiei publice. Are scuzele noastre. E ceva pentru care viaţa nu l-a pregătit, nimănui nu i-a trecut prin minte în cele mai negre scenarii, ceva ce în nici o şcoală politică din lume nu se învaţă: cum salvezi democraţia, statul de drept de perspectiva instaurării unei dictaturi a penalilor sau, mai soft, a unei autocraţii corupte? Pe fond, ceea ce se observă la preşedinte e atitudinea unui gentleman care, odată ce o bandă de tâlhari îi pune stăpânire pe casă, acuză lipsa de maniere a atacatorilor, dar nu are reflexul să pună mâna pe ceva şi să-şi apere familia. Aici nu e nevoie de îndemnuri, apostrofări, vorbe, ci de forţă! O are sau nu? Se numeşte legitimă apărare!

Liviu Dragnea i-a surprins o fracţiune de secundă indecizia, pierderea cumpătului în jocul (la cacealma şi şantaj) cu acceparea premierului Viorica Dăncilă. A simţit că preşedintele este copleşit, fără soluţii, fără dorinţa de a se angaja într-o luptă. Când adversarul îşi arată voluntar jugulara, un instinct killer ca Dragnea nu ezită. În zbaterea pentru supravieţuire şi pentru a scăpa de puşcărie, Liviu Dragnea e în stare de orice cu cruzimea rece a unui vieţaş, susţinut în spate de galeriile unor penitenciare. Iar pentru a scăpa de închisoare, el şi cei care îl înconjoară dau de înţeles că sunt gata să facă din România o membră a Uniunii Euroasiatice.

Prin urmare, ce-i de făcut? Până acum, pasajele găsite neconstituţionale de CCR la legile justiţiei sunt formale. În câteva ore, comisia lui Florin Iordache şi majoritatea parlamentară vor rezolva detaliile. Apoi legile vor ajunge la preşedinţie, care le va ataca, cel puţin din motivul de a trage de timp, din nou la CCR. Poate sesiza şi Comisia de la Veneţia. Apoi, inevitabil, se va trezi cu ele pe birou. Ce va face? Asta trebuie să ne spună şi nu e în stare să articuleze.

Va chema lumea în stradă? De o parte a protestatarilor s-a cam despărţit ideatic când a decis să dea „PSD încă o şansă”. În plus, dacă la pachet va fi şi miza controlului serviciilor secrete, în subordinea cui vor intra, sigur nu poate conta pe entuziasmul societăţii. Va cere ajutorul UE, care ameninţă cu ghilotina tăierii fondurilor şi a suspendării dreptului de vot? Nu contează pentru Dragnea şi PSD, deci ăsta e de fapt un argument tot pentru a scoate lumea îngrijorată la proteste.

Va încălca voit Constituţia prin refuzul promulgării, riscând suspendarea? Preşedintele e un om pragmatic, se fereşte de improvizaţii. În consecinţă, deocamdată, socotind întreaga lui prestaţie putem pune un singur prognostic: Iohannis va semna legile justiţiei (şi, probabil, nu doar pe ele) în formula PSD, ridicând resemnat din umeri. De abia ipostaza asta va arunca România în haos şi resemnare. Un preşedinte resemnat e inutil, mai nefolositor decât unul fără atribuţii.