Ce urmează după David?

Până anul trecut, cam pe vremea asta, un număr infim de români au auzit de David Popovici. A auzit Camelia Potec, fosta campioană olimpică la 200 metri liber la Atena 2004, şi a fost de ajuns. Avea David 14 ani când fosta mare campioană i-a atras atenţia tânărului antrenor Adrian Rădulescu ce perlă are în curtea sa. De parcă tehnicianul nu ştia! Adrian Rădulescu a pus un pariu nebun: e ca şi cum un antrenor de atletism ar arunca un băiat fără tuleie în luptă cu crema americanilor şi jamaicanilor pe 100 m, plus Lamont Jacobs pe deasupra. Numai că lui Rădulescu i-a ieşit. Chiar dacă superstarul Caeleb Dressel s-a retras. Chiar dacă ruşii au avut semaforul pe roşu. Deocamdată, cu Dresel sau fără el, cu ruşi sau fără ruşi, David Popovici este dublu campion mondial, chiar în probele regine ale înotului, ceea ce nu s-a întâmplat de prin anii '70, de la marele Jim Montgomery încoace.

Ca de obicei, controversele nu lipsesc. De la efuziuni legate de „mândria de a fi român” şi „viitorul de aur” al nataţiei româneşti, până la atitudini critice gen Cristian Tudor Popescu. Vitriolantul gazetar spune că n-avem motive de mândrie conchizând că România n-are niciun merit în ascensiunea lui David pe firmament, la fel cum n-are niciun merit în ascensiunea trecută a Simonei Halep. Discuţiile sunt complicate, oricine se simte mândru, indiferent de raţiunea şi voinţa sa, că este compatriot cu David, Adrian sau Camelia, dar mândria asta spontană se transformă în jenă când numărăm piscinele olimpice din ţară, promise din patru în patru ani de guvernanţi şi edili. Noi, ieşenii lui Gigi Nichita şi Mihai Chirica, ştim prea bine cam care e vorba.

Aşadar, ce semnal poate trage performanţa ieşită din comun a lui David Popovici? A spune că este un imbold nesperat pentru înotul sau sportul românesc în atari vremuri de „restrişte şi jele” este încă prematur. Pentru că semnalul pe care îl poate trage un copil minune apărut într-un domeniu este emulaţia. Dorinţa semenilor de a deveni un nou David, călăuzit de o nouă stea, apariţia unei inflaţii de tinere talente care să creeze concurenţe benefice. Din istoria sportului românesc n-au lipsit astfel de emulaţii, dar nu întotdeauna au fost gestionate pozitiv. În anii '50 în toate întreprinderile socialiste se desfăşurau concursuri de amatori la tenis de masă, ca urmare a emulaţiei stârnite de prima supercampioană apărută pe atunci în România, Angelica Rozeanu. Aşa au apărut Maria Alexandru, Carmen Crişan, Olga Nemeş şi atâtea campioane. Astfel de emulaţie a creat şi Ilie Năstase, terenurile de tenis apărând ca ciupercile după ploaie, într-un sport prea puţin cunoscut până atunci românilor. Tenisul era un sport prea costisitor pentru o ţară împovărată de datorii şi talentele au apărut greu şi nu de calibrul exemplului.

Ce înseamnă, totuşi, succesul lui David Popovici? Dacă am parafraza ideea subliminală a numeroşilor conducători sportivi puşi la apelul bocancilor, care inundă federaţiile de pe Dâmboviţa, am exclama: „Ne-am scos!”. Cu medaliile lui David, care au venit şi vor veni, putem trăi, nineacă, ani întregi, lăfăindu-ne în fotolii. Nu e cazul nataţiei, fiindcă David Popovici este un început de drum, un drum care ne aminteşte de Sydney 2000, Olimpiada Dianei Mocanu sau Atena 2004, cea a Cameliei Potec. Când aveam craulişti, fluturişti, brasişti, spatişti de ambe sexe, nelipsiţi fiind de ştafete la toate probele. Chiar şi acum o ştafetă combinată este pe jumătate realizată, cu Popovici şi Glinţă. Mai trebuie un fluturist şi un brasist, ce mare lucru?

Ne gândim cu un optimism puţin justificabil că viitoarele Campionatele Europene de juniori care vor avea loc în iulie, la Otopeni, ne vor scoate la iveală o faţă necunoscută încă a nataţiei din România. Un succes organizatoric obţinut cu meritul Cameliei Potec ne poate arăta dacă ţara noastră poate spera la ceva mai mult decât un star care poate fi nemuritor, rece şi singur pe cerul sportului românesc.

Deocamdată, rămânem cu David Popovici care încă nu poate fi sigur de medaliile olimpice de la Paris pe care mulţi deja i le atribuie (să ne gândim că americanii nu stau cu mâinile în sân până atunci şi nici alţii). Pe de altă parte trăim cu speranţa că guvernanţii noştri pot realiza mai multe pentru sportul românesc decât declaraţiie pe „social media” sau afişarea la TV. Dacă lecţia primită pe Arena Naţională de coana primăreasă bucureşteană de la Simona Halep n-a fost suficientă pentru clasa politică românească, sinceritatea de gentleman în devenire a lui David Popovici va fi exact ce trebuie. Noi ne bucurăm de uluitoarea performanţă de la Budapesta şi aşteptăm urmările!