Cine ne-a răpit Crăciunul?

Şi mi-a coborât deodată în suflet copilăria… Tânjesc după momentele copilăriei, care nu vor mai fi decât în filme, dacă vor fi şi acestea, hollywoodiene, cu mult zahăr năclăit şi „magia Crăciunului”, una publicitară, desigur, adică mult mincinoasă. Şcoala organizează azi petreceri de Haloween si sărbătoreşte Sfântul Valentin… noul duh al şcolii… Mi-e silă, zău…

…Pe vremea ceea, scumpe fete şi fetiţe, dragi băieţi şi băieţei din ziua de azi, cârnaţii nu erau încă cancerigeni, iar când tăia tata porcul nu ne îngrozeam de milă, ci ne arătam fasolele nespălate cu pastă de dinţi (pe-atunci n-auzisem de valoarea ph-ului din gură), fiindcă ştiam că o să mâncăm urechi şi cozi de porc cu sare; şi le haleam aşa, pline de rapăn şi funingine, odată cu mucii, nu ştiu dacă erau cu E-uri sau fără, dar nici o boală nu se prindea de noi; iar dacă ne păleam la sanie sau smârcâiam o leacă din nas, nu spuneam acasă, fiindcă nu ne mai dădea sania a doua zi, iar, de n-avem sanie, ieşeam pe furiş şi ne trăgeam pe o bucată de celofan toată ziua, îmbujoraţi şi fericiţi, sau ţuja pe burtă din vârful dealului, strigând din toată gura: fereaaaa! Mâncam omăt şi, Doamne! bun mai era, muuult mai bun ca tortul de îngheţată cu cacao, migdale şi stafide din ziua de azi, cumpărat de la cofetărie. Şi seara, mânaţi mai mult de întuneric decât de gura părinţilor, ne adunam pe lângă sobă, ne scoteam ciorapii uzi leoarcă, îi atârnam pe sobă la uscat, iar mama ne îndopa cu lapte cu frecăţei. Şi, al naibii, nu aveam insomnii, ba ne băteam cu bulgări în neaua visului şi râdeam prin somn.                                           

Şi acum mă gândesc: Oare nu suntem într-un paradis în destrămare? Dar ce zic eu: Vechea lume a copilăriei mele s-a destrămat de ceva vreme. Noile generaţii află de la noi, cei trecuţi, cât mai este timp, despre cum era odată… Apoi trebuie vorbit despre consumerismul care ne-a „răpit Crăciunul”, cum a spus papa Francisc. Dar aceasta e altă problemă – ne-ar trebui multe articole ca să o dezbatem cât de cât. Cert este că timpurile nu le mai putem reînvia şi rămânem cu un uşor gust melancolic. Ba chiar cu o durere mai adâncă.

…Iernile parcă erau mai ierni pe vremea aceea! Ori poate să mă fi prea moşnegit eu şi să văd binele numai în trecut? Nu ştiu copil să nu fi mers cu uratul sau cu colindatul, că pe atunci găseam porţile larg deschise, căci oamenii parcă aveau sufletele ca pâinea caldă; ne lăsau părinţii, nu se temeau că o să păţim nu ştiu ce chestii nasoale şi nu ne dădeau o sută de lei sau de euro numai să stăm cuminţi acasă; şi răsuna tot satul pe atuncea de hăăăi-hăi, de pristandaua la muzicuţă, de zornăitul salbelor cu clopoţei ale mascaţilor sau de mugetul buhaiului (oare ştiţi ce-i acela „buhai” sau vă trebuie şi pentru asta o expoziţie etnografică?), cum nu găsiţi voi pe internet oricât aţi căuta.

Poate aşa-i făcută lumea: Cei vechi să se depărteze de cei noi, ba chiar să nu mai suporte pe cei noi. Şi invers. Şi totuşi, parcă…

Cred că sunt în asentimentul celor mai mulţi dintre dumneavoastră în privinţa dispariţiei obiceiurilor de Crăciun şi de Anul Nou la sate. Dispar toate. La mine în sat mai că nu se mai merge cu colindatul, mascaţii au dispărut, cu pluguşorul mai merg unii copii doar pe la rude şi vecini (şi părinţii sunt de vină, îi dau copilului o sută-două de lei şi îi spun: „Lasă, măi, ce să te mai duci cu uratul”), obiceiul semănatului din dimineaţa primei zile de Anul  Nou a dispărut demult. Mulţi nici nu mai ştiu că a existat aşa ceva. Sigur, obiceiurile mai există pe ici-pe colo. Dar parcă doar ca să întărească regula dispariţiei lor. În genere, bieţii copii stau acasă şi belesc ochii la „magia Crăciunului” sau la „obiceiurile de Anul Nou” de la televizor. Mai este şi Molohul acesta numit Internet! Vechiul Crăciun poate să se mai iţească prin satele mai depărtate de oraş, dar aici, în buza Iaşilor, e mare jale. Ce să vă spun – păcat! Ne tăiem singuri craca de sub picioare.

Poate că şcoala ar trebui să se ocupe, să reînvie totul… Sau primăriile, nu ştiu… Ştiu că îmi fac iluzii… visez, aşa cum mă amăgesc cu nişte troiene iluzorii ca altădată. Rămâne doar stratul subţire al amintirii, ca şi cel al zăpezii din 8 spre 9 decembrie. Sau să mă înşel?

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist