Colbure (I)

Numele propriu din titlu este un pseudonim. L-a purtat, ca autor, cel mai bun prieten al meu din liceu. Am avut marea surpriză să găsesc numele lui menţionat într-o carte memorabilă, pe care am citit‑o cu mare interes şi care a apărut în 2016 la Editura Junimea şi poartă titlul O conştiinţă literară. Mihai Ursachi în documentele Securităţii. Socot că, înainte de a intra în materia propriu-zisă a foiletonului, câteva cuvinte despre cartea menţionată nu ar fi de prisos. Prin această lucrare, la care se adaugă volume similare dedicate altor scriitori importanţi, precum Marin Preda sau Cezar Ivănescu, autoarea, Ioana Diaconescu, infirmă foarte convingător prejudecata multora cum că poezia ar fi incompatibilă cu activităţi mai "terestre", cum sunt cercetarea arhivelor fostei Securităţi, clasarea de documente, transcrierea şi interpretarea lor. Dar, dacă în respectivele documente se află încifrată viaţa unor mari scriitori, siliţi să îşi împlinească destinul creator într‑o permanentă confruntare cu ostilitatea inflexibilă a slujitorilor unui aparat represiv inuman, atunci o sensibilitate mai adecvată pentru a înţelege asemenea documente decât cea a unui poet poate fi cu greu găsită. Poetă remarcabilă, Ioana Diaconescu se dovedeşte şi un istoric aplicat şi perspicace, puternica empatie faţă de "obiectul" muncii securistice nu o împiedică pe autoare să prezinte lucrurile aşa cum au fost ele, adică obiectiv. Ofiţerii de Securitate apar cu profilul lor de semianalfabeţi vicleni, obtuzi şi oportunişti. Prin prisma acestor pagini de arhivă, posteritatea îşi limpezeşte imaginea strălucitoare a unui mare poet, iar securiştii, cu armata lor de informatori, ne apar ca nişte umbre palide şi anonime. La scara Istoriei, ar spune un romantic, imensul munte de texte produse de securişti nu fac nici păcar cât o singură strofă de Mihai Ursachi.

Cartea merită o analiză detaliată, dar nu aceasta este intenţia mea aici. Se întâmplă ca, în noianul de note informative livrate Securităţii de numeroşii informatori care mişunau în jurul marelui poet, una dintre acestea să se refere la un eveniment la care am fost martor şi care a avut ca protagonişti pe doi dintre prietenii mei apropiaţi din acea epocă. Iată, in extenso, pasajul respectiv din cartea Ioanei Diaconescu:

"[…] La un moment dat, venind vorba despre [Tudor] Arghezi, [Mihai Ursachi] a spus că ce a scris acesta nu este poezie, iar «singurul oltean mare poet a fost Radu Gyr, care a murit acum vreo 8 luni de zile». La întrebarea unuia dintre interlocutori, a spus că a avut ocazia să îl vadă în anii grei, «stalinişti, când a făcut şi închisoare».

De la Casa Universitarilor toţi patru au mers la Cenaclul "N[icolae] Labiş al Universităţii. Era condus de prof[esorul] Constantinescu. S-au citit versuri de Paul Irne şi din [Ion] Colbure, primul le-a citit personal, al doilea nu era în sală, (era la Constanţa) şi un prieten a făcut lectura. Brumaru şi Ursachi erau hotărâţi să dărâme cele două tipuri de poezii. Brumaru este însă atras de cel de-al doilea, îi plăcea în special un vers: «Când văd flota din pahar». Ursachi a spus că e «poezie fragmentaristă» s-a mai scris şi se va mai scrie, ori e toată bună, ori nu există. [Profesorul] Taşcă a considerat că la Colbure este vorba de o experienţâ de avangardă, la modul vizibil, dar că este oricum nevoie să se ridice mai sus de această tehnică rimbaldiană. I-a reproşat lui Paul Irne lamentaţiile, văicărelile continui" (lucr. cit., p. 210-211).

Nota informativă este datată 1 martie 1976, ofiţerul care instrumenta dosarul era un anume maior Ştefănescu Ioan, iar informatoul purta numele conspirativ "Cernea".

Citirea acestui pasaj îmi trezeşte un sentiment straniu, un amestec de oroare, amuzament, stupoare şi derizoriu. Încerc să îl înţeleg şi să mi-l explic, acest sentiment. Mai întâi chestiunea informatorilor. În cazul lui Ursachi ei erau numeroşi şi plasaţi la niveluri diferite. Se pare că foarte mulţi dintre apropiaţii noştri duceau o viaţă dublă, pe de o parte jucau comedia dialogului şi a solidarităţii cu ceilalţi, pe de altă parte îşi scriau fără remuşcări delaţiunile, botezate eufemistic "note informativeˮ. Informatorul care a scris nota de mai sus, "Cernea", era, în mod evident, un apropiat al celor doi poeţi protagonişti, poate el însuşi poet. El vorbeşte de un grup de patru persoane, numărându‑se şi pe el însuşi! Sunt sigur că, dacă ar fi citit această notă, celor doi poeţi le-ar fi fost foarte uşor să‑l identifice pe turnător. Atât cât am putut să îl cunosc pe fiecare, nici Ursachi, nici Brumaru n‑ar fi avut însă nici răbdarea, nici dorinţa de a face asemenea investigaţii. Siguranţa frazării arată oricum că turnătorul "Cernea" era un obişnuit al scrisului. O anumită "răceală" sau "obiectivitate a relatării" îmi sugerează că omul era/ este – e mai mult ca sigur că se află printre noi, poate chiar şi citeşte aceste rânduri – ceea ce se cheamă "un nesimţit", adică nu are nici un fel de probleme cu propria conştiinţă. Este însă posibil şi ca individul să fi deţinut o "conştiinţă abisală", a acelora care, precum Iuda Iscarioteanul, ajung să creadă că, fără delaţiunile lor, istoria nu s‑ar mai pune în mişcare.

Cenaclul "Labiş" al Universităţii, unde s-au dus cei doi poeţi, Ursachi şi Brumaru, însoţiţi de alte două persoane, între care una era informatorul "Cernea", a cărui "operă" este punctul de plecare al acestor rânduri, a fiinţat în chiar acei ani, 1975-1978, dar avea, în percepţia mea, o prezenţă mai degrabă palidă. Profesorul Ioan Constantinescu, abia întors din primul său sejur augsburghez, soldat cu o teză de doctorat despre Caragiale şi începuturile teatrului european modern, se străduia "să facă ceva" şi în afară de rutina obişnuită a programei universitare. Reuşea să strângă în jurul său, la sediul catedrei de literatură română, la cenaclu, cam o dată pe lună, nu mai mulţi de şapte-opt tineri, majoritatea studenţi, cu aspiraţii literare, jucându‑şi rolul cu un fel de cabotinism simpatic: Învârtea, ad occasionem, o pipă, cu stângăcia specifică nefumătorilor!

Seara respectivă, 1 martie 1976, cu un an şi câteva zile înainte de marele cutremur de la 4 martie 18977, pe care l-am petrecut tot într‑o şedinţă de cenaclu, s‑ar fi şters fără urmă din memoria mea, dacă nu ar fi fost de faţă "Cernea", la datorie! Cei doi protagonişti ai serii erau doi prieteni apropiaţi ai mei. Cu Paul Iruc (informatorul i‑a deformat numele) mă cunoşteam încă de la Constanţa, din primii ani de liceu, prietenia noastră consolidându‑se în vremea studenţiei ieşene. Am ajuns împreună la Iaşi, obosiţi şi descurajaţi, cu un tren de noapte, ca să "dăm admiterea", am stat în aceeaşi cameră de cămin, fără întrerupere, patru ani de zile. Modest ca înzestrare poetică, Paul Iruc (1953-2010) era un entuziast, un cititor pasionat şi un mare iubitor al literaturii. Autor al unei cărţi remarcabile despre modernitatea poeziei eminesciene (teza lui de doctorat), Paul a fost un profesor foarte iubit şi apreciat de elevii lui, la liceele din Medgidia şi Constanţa unde a fost funcţionat.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi