Contagioasa aroganţă

„Sunt atât de frumoasă că toţi bărbaţii întorc capul după mine pe stradă!”, „Ionel al meu ştie deja să citească şi să scrie la vârsta de trei ani – este deştept ca mine”, „Şeful mă scoate mereu în evidenţă, nici măcar nu ştiu de ce…”, îl vei recunoaşte imediat pe lăudăros după aceste cuvinte. Pentru o astfel de persoană, ceilalți oameni sunt doar un fundal fără chip, dar înzestat cu nenumărate urechi, care trebuie să le asculte, vezi bine, laudele ore în șir. Lăudăroșii ne pot irita și ne obosesc cu egocentrismul lor și, totuși, ei sunt cel mai inofensiv tip de aroganți, pentru că nu ne rănesc în niciun fel – sunt prea concentrați pe ei înșiși, pe reușitele și performanțele lor. Mai mult, uneori astfel de oameni pot fi chiar simpatici. În mare parte, ei, lăudăroșii, în egocentrismul lor, trăiesc după principiul „Sunt frumos, deci și lumea este frumoasă” și, pe lângă enumerarea virtuților lor, pot oferi și ei complimente altora – da, în maniera lor condescendentă și, totuși, la un mod cât se poate de sincer.

În timpul vieții ne schimbăm, la câțiva ani, emoțiile și nivelul de inteligență. Trecând la un nou stadiu de evoluție emoțională sau, mai bine zis, de percepție a realității, ne reconstruim de fiecare dată nu doar la nivelul corpului, cât și la nivelul gândirii. Dar cea mai interesantă observație este că în următoarea etapă a dezvoltării noastre tragem, de obicei, o linie între trecut și prezent în mintea noastră. Crescând, încetăm să ne acceptăm așa cum eram înainte și nici nu mai putem înțelege că am fost cândva neputincioși și capabili de lucruri stupide. Această limită în percepția de sine este o trăsătură protectoare ce ne permite să lăsăm toată negativitatea trecutului în acea parte a memoriei noastre care nu afectează cu adevărat viața noastră prezentă. În unele cazuri, însă, această negativitate se infiltrează în realitatea noastră mintală și ne bulversează viața.

În urma acestor „infiltrații”, oamenii încep să se comporte ca niște copii: devin sensibili și nesăbuiți în acțiunile lor. Acest lucru, așa cum spuneam, se datorează faptului că, într-un anumit stadiu al dezvoltării conștiinței noastre suferim diverse traume ce se transformă în răni profunde ale sufletului și aceste răni le cărăm, prin toate aceste etape, în bagajul nostru psihic, mai departe. Oamenii care simt că nu există echilibru în sufletul lor din cauza bagajului prea greu din trecut, găsesc diverse modalități de a compensa această suferință în detrimentul altor emoții sau trăiri. Auzim adesea despre șefii aroganți care nu se mai controlează la locul de muncă și știm deja care e motivul: acest comportament e din cauza aceleiași discordanțe interne. Lupta intensă de-a lungul drumului vieții, copilăria în care au primat neajunsurile, lipsa iubirii sau respectului, scara carierei care a necesitat multă energie și sacrificii, mai ales pentru persoanele cu o încărcătură inconștientă grea, pentru cei care au încercat toate acestea, orice realizare în viață devine semnificativă, așa că apreciază fiecare micron din energia cheltuită. Și nu ne mai uimește cât de mult se înalță unii, după ce au atins sau au stat în scaunul șefului! Niciunei persoane obișnuite nu i se va permite să le slăbească realizările prin care ei cred că pot suprima trecutul, prin urmare, declanșează un mecanism de protecție pentru ceea ce au câștigat – și nu apelând la lăudăroșenie, ci mai mult, accesând un comportament arogant.

Aroganța apare atunci când o persoană simte presiunea unei probleme din trecut din subconștientul său, dar încearcă din răsputeri să nu țină cont de această presiune. Când o persoană este jenată de trecutul său, încearcă să uite de asta, întărindu-și poziția într-o nouă etapă a vieții, scoțând în evidență tot ceea ce el consideră că îi întărește poziția. Și aici apar excesele pe care le vedem la acești oameni. E ca și când o persoană merge pe stradă și nu se uită pe unde merge, își ridică privirea prea sus, pierzând din vedere ceea ce se întâmplă sub picioarele ei. Este ușor să vă imaginați ce se va întâmpla dacă o piatră, o sârmă sau un canal deschis îi va ajunge sub picioare – un astfel de observator al cerului, pur și simplu, se va împiedica și va plonja pe trotuar. Comparația nu e întâmplătoare, mulți au comunicat cu astfel de persoane și s-a dovedit că sunt, adesea, oameni foarte vulnerabili, singuratici și chiar nefericiți. Și singura cale de ieșire eficientă și simplă care vă va permite să comunicați în mod adecvat cu ei este să le aduceți mereu privirea înapoi spre pământ în această realitate, ţinând cont de vulnerabilitățile lor, fără să îi răniți.

Lăudărosul poate fi un arogant primitiv, dar există tipuri și tipuri de aroganți cu care ne intersectăm zilnic. Cu toții am întâlnit arogantul știe tot, obișnuit să se considere mai bun și mai inteligent decât alții și, căruia îi place să dea sfaturi tuturor de pe poziția de superior. Mai mult, fără nicio jenă, el vă va împărtăși din „înțelepciunea” sa chiar și în domeniul în care sunteți obiectiv mai experimentat decât acesta. A te certa cu astfel de oameni, pentru a dovedi contrariul este inutil – pentru ei, pur și simplu, nu există o opinie alternativă, ei știu totul. Arogantul îi tulbură pe cei din jur prin atitudinea sa. El știe tot, ba chiar și ceva pe deasupra, îți dă lecții. Vehemența lui paralizează pe moment interlocutorul. Dar paralizia emoțională nu ține mult, în locul ei apare repulsia. Când îl întâlnești la serviciu, preferi să te faci că nu-l vezi. Când îl întâlnești pe rețelele de socializare, de regulă sub forma comentatorului de serviciu, experimentat în toate domeniile, îi dai block.

Există, însă, aroganți care încearcă nu doar să se înalțe pe ei înșiși în fața celorlalți prin „înțelepciunea” lor , ci atacă activ granițele noastre personale, devalorizând ceea ce facem noi, dând dovadă de lipsă de condescendență. „De unde ai rochia asta? Te îmbraci de la second hand?” , „Nu arăți că ai merge la sală, încă mai ai burtă”, „Mă pregătesc pentru make-up. Mă demachiez, că am avut cremă pe față. Și apropo, pentru fraierii ăștia. Așa arată Anamaria Prodan demachiată la 50 de ani. Și slabă, și frumoasă, ca să muriți de ciudă, graselor ș iurâtelor!”, spunea diva de pe malul Dâmboviței pe Tiktok. Acest tip de personalitate trezește în noi cele mai puternice și greu de controlat emoții – ne simțim umiliți, răniți, furioși sau neajutorați în fața unor astfel de remarci, unele, e drept, grosolane. Și toate aceste sentimente sunt normale, pentru că în acest caz, sistemul nostru de amenințare internă este activat. Dar indiferent cum ne simțim, nu ar trebui să ne repezim cu pumnii și insultele asupra arogantului-agresor – toate acestea nu vor face decât să-i gâdile mândria, pentru că dacă reacționezi așa, îi dovedești că vorbele lui te-au lovit profund în suflet și au, deci, pentru tine, importanță, la fel ca și aroganța sa.

Destul de logică pare ipoteza că aroganța unei persoane se datorează în mare măsură încrederii sale excesive în sine. Nu mai puțin logică este presupunerea unei legături între stima de sine și aroganță, mulți specialiști cred că încercările constante de a-și crește stima de sine vor duce cu siguranță la dezvoltarea aroganței. Dar aceste presupuneri sunt fundamental greșite. Încrederea în sine este una dintre trăsăturile utile și adesea necesare pentru o persoană – un individ adecvat și încrezător în sine se ține de cuvânt, își recunoaște propriile greșeli, nu caută doar să-i critice pe alții, să-i umilească, ci, dimpotrivă, este gata să le fie de folos celor din jur. Oamenii aroganți își apără stima de sine cu dinții, așa că, de obicei, nu își recunosc greșelile. Nu greșesc niciodată și găsesc întotdeauna o justificare atunci când altul observă la el o greșeală sau un defect. „Te crezi mai breaz? Cine ești tu să-mi ții morală?”, îți va spune zâmbind sarcastic. Greșeala este întotdeauna a altora sau cauzată de circumstanțe, ei nu își asumă responsabilitățile. Desigur, nu acceptă nici criticile. Când văd că vin critici din partea altora, devin defensivi și nu ascultă ce li se spune. „Ei, hai, scutește-mă!”, te va expedia zeflemitor. Cuvântul iertare nu există în vocabularul lor. Întrucât oamenii aroganți „nu greșesc niciodată”, le este foarte greu să își ceară scuze. Pentru ei, problema ține întotdeauna de celălalt, așa că nu este ciudat că, chiar și atunci când greșesc ei, se așteaptă să li se prezinte scuze.

Oamenii aroganți îi critică pe alții, subliniază greșelile și slăbiciunile celor care nu îndeplinesc standardele înalte. Motivul este că stima lor de sine se bazează pe „defectele” celorlalți pentru că trebuie să-i facă să se simtă inferiori pentru a se simți ei superiori. Adesea, acești oameni cred că lucrurile pot fi făcute doar într-un singur fel, ceea ce dezvăluie o lipsă de profunzime și perspectivă pentru a aprecia diversitatea. Într-adevăr, cea mai „rea” aroganță este aceea care vine din ignoranță. Toate acestea deosebesc radical o persoană încrezătoare în sine de o persoană arogantă, care, dimpotrivă, am văzut de ceea ce e capabilă. Astfel, încrederea în sine și aroganța sunt două trăsături complet opuse, iar oamenii predispuși la ele au trăsături de caracter și calități personale complet diferite.

Psihologul Joey Cheng, lector la Universitatea din York, a arătat, printr-un studiu, că aroganța poate fi contagioasă. „Dacă ai fost în contact cu o persoană arogantă, atunci este mai probabil să-ți supraestimezi propriile abilități, la rândul tău”, explică ea. Prin studiul său, pe care îl amintim în treacăt, Cheng a vrut să înțeleagă dacă egoul nostru ar putea crește în contact cu indivizi a căror încredere în sine este deja supradimensionată. În mod individual, participanții au avut ca sarcină să se uite la fotografiile reprezentând câteva chipuri ale unor necunoscuți și să încerce să ghicească ce tipuri de personalități au acestea pe baza expresiilor fețelor lor – o sarcină pe care unii, cu studii aprofundate, sunt capabili să o facă cu acuratețe. Pentru a le evalua încrederea în sine, participanților li s-a cerut să își evalueze singuri propriile lor abilități privind depistarea personalităților altora, în comparație cu restul grupului. Persoanele arogante și-au evaluat abilitățile la maximum, firește. Apoi, au trebuit să facă aceeași sarcină în perechi, după care li s-a cerut din nou să-și evalueze propriile abilități, permițându-le să vadă dacă aroganța unei persoane ar afecta-o pe cealaltă cu care se află în grup. În urma acestui experiment, Cheng a descoperit că participanții mai modești își supraestimau propriile evaluări odată ce au fost plasați cu un partener prea încrezător în sine.

După mai multe experimente, aceasta a reușit să confirme că iluzia de superioritate a unei persoane poate fi transmisă și altora. În cadrul unui grup, acest lucru ar putea duce chiar la un efect în cascadă, în urma căruia fiecare individ se simte superior celorlalți. În cele din urmă, Cheng a detectat și efectul de răspândire: odată ce o persoană devine prea încrezătoare într-un domeniu, ea tinde să devină la fel de încrezătoare și în altele, chiar dacă domeniile respective îi sunt complet străine.

Deși se cred mai buni decât alții, pare ironic să spui că aroganții abia se cunosc pe sine. Au foarte puține cunoștințe despre ei înșiși, mai ales când vine vorba de eșecuri. Imaginea despre ei înșiși este distorsionată, ceea ce îi duce la grandilocvență, crezând că sunt mai buni decât sunt cu adevărat. Cea mai dificilă sarcină este să reușești să nu-i disprețuiești pe aroganți. Pentru a face acest lucru, este necesar să ne amintim că aceștia sunt oameni care implementează un mecanism de autoapărare din care nu pot ieși. Important este să stabilim relații clare cu ei și, deci, să-i punem în situația de a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile, gesturile, grimasele și cuvintele lor. Merită încercat!

Cristina Danilov este psiholog