Contractul cu România

La finele lui 1996, Convenţia Democratică şi aliaţii câştigau puterea politică după şapte ani apocaliptici în care PDSR (iniţial FSN, apoi FDSN) condus de Ion Iliescu transformase România într-o nouă Somalie. E adevărat că, iniţial, fostul secretar al PCR promisese românilor, pe lângă o halcă de „democraţie originală”, şi o „nouă Suedie”, dar, după ce pedeseriştii s-au apucat de jefuit, Ţara a devenit pustiu.  

Ca să dea bine la alegători, CDR însăilase un soi de program electoral, intitulat pompos „Contractul cu România”, prin care se angaja ca în termen de 200 de zile să îndrepte răul făcut de Iliescu şi camarila sa în justiţie, administraţie, educaţie, sănătate, economie etc. başca să crească nivelul de trai al populaţiei. Fireşte, nici cei mai optimişti români nu credeau că şapte luni ar fi fost suficiente pentru a face uitaţi cei şapte ani de fărădelegi, dar termenul era considerat rezonabil pentru ca guvernanţii „de dreapta” să-şi dovedească buna credinţă şi voinţa de a schimba lucrurile în bine.

Dar a urmat dezastrul. Cu Victor Ciorbea – premier şi Emil Constantinescu – preşedinte, puterea a demonstrat de la început atât o incompetenţă şocantă, cât şi o completă lipsă de viziune şi solidaritate. „Specialiştii” propulsaţi în cele mai înalte funcţii de conducere nu cunoaşteau chestiuni elementare, iar armatele de fripturişti ce au sărit ca lăcustele din partidele coaliţiei direct în instituţiile statului au îmbolnăvit mortal domeniile pe care ar fi trebuit să le reformeze. Puţinii oameni de onoare din CDR au fost rapid marginalizaţi, contestaţi ori ridiculizaţi. A se vedea tristul caz al lui Constantin Ticu Dumitrescu.

La 24 de ani distanţă, istoria se repetă în capitolele ei respingătoare. După alţi şapte ani de abuzuri ale PSD, o altă alianţă „de dreapta” preia puterea, promovând alţi nătărăi la butoane, dar făgăduind acelaşi lucru ca în 1996: repararea răului produs de pesedişti societăţii româneşti.

Însă, la fel ca odinioară, după 200 de zile de la învestirea guvernului Cîţu, niciuna dintre promisiunile cu care puterea a atras votul românilor nu a fost onorată. Trântorii se desfată în continuare în luxul pensiilor speciale, interlopii îşi clădesc palate pe terenul public, iar paraziţii sug sângele poporului. Cu Iohannis în frunte, PNL, USR-PLUS şi UDMR privesc cu gurile căscate spre zecile de miliarde de euro ce se vor revărsa peste România. Acum, să fim realişti! Cum naiba să întăreşti justiţia când politicienii abia aşteaptă să se procopsească, după o asemenea pleaşcă! Spre disperarea pesediştilor, rătăciţi în opoziţie, coaliţia le-a împrumutat metoda patentată încă din vremea lui Iliescu. Va cârpi câteva instituţii ale statului pe ici pe colo, va majora o alocaţie minusculă ori o pensie mizerabilă, va inagura un kilometru de autostradă şi doi de cale ferată, pe care vor circula trenuri fără călători plătitori de bilete, întreţinând iluzia că se construieşte, că se munceşte, că se lucrează pentru ţară. Dar teancurile de bani vor intra în buzunarele clientelei politice, în timp ce România va ajunge un stat tot mai sigur pentru infractori.

În concluzie, aidoma perioadei de tristă amintire mai sus pomenită, în următorii ani nu se va demara nicio reformă profundă, fiindcă nu vor exista oameni pregătiţi, nu vor fi proiecte, nu va fi voinţă. Iar peste trei ani, zglobiul Iohannis se va declara învins de lenea ancestrală a românilor, mai periculoasă decât orice serviciu secret, şi se va retrage la pensie. Acolo sunt banii dumneavoastră!