Corabia nebunilor! De ce riscăm să ne scufundăm când suntem aproape de mal?

Comportamentul fiscal adoptat de guvernele care s-au perindat la conducerea acestei ţări a fost unul deosebit de riscant. De-a lungul timpului, s-a văzut cum, nu o dată, nu de două ori, am fost la un pas de a intra în incapacitate de plată, adică în faliment. De multe ori, doar norocul ne-a salvat şi banii de la FMI, fonduri ce au venit în ţară cu o serie de costuri greu de suportat. Nici acum nu suntem departe de momentul în care o criză mai serioasă pe plan mondial ne poate aduce iar pe marginea prăpastiei. Instalarea anxietăţii în rândul investitorilor, cuplată cu o diminuare cât de mică a încrederii, ne-ar aduce mult mai repede decât ne închipuim într-o situaţie în care nu ne putem onora plata datoriilor şi chiar mai rău, a salariilor şi a pensiilor. Chiar dacă un astfel de moment pare acum a fi imposibil – afară este cald, lumea încă este cu gândul la vacanţe, alţii abia şi-au revenit de pe urma petrecerilor din lunile trecute – o mică scânteie ar putea declanşa un haos greu de controlat. Cum s-a întâmplat totuşi că am ajuns iar în această zonă periculoasă?

În primul rând, privind în trecut, de la Revoluţie încoace, putem constata că aproape toate guvernele care s-au aflat la putere au privit economia din punct de vedere prociclic. Adică au stimulat activitatea exact în momentele de creştere. Mai exact, au venit cu facilităţi în perioadele de salt economic. Oamenii aflaţi la putere pare că nu au înţeles nimic din proverbul „omul gospodar îşi face vara sanie şi iarna car” sau pildele fabulei „Greierele şi furnica”. În mod normal, regulile bunului simţ şi cele ale bunei guvernări ne învaţă că în momentele de înflorire se fac rezerve care să fie cheltuite în momentele de îngheţ. La noi, de fiecare dată, aproape fără excepţie, a fost invers. În anul 2010, criza economică şi financiară se instalase de mai bine de doi ani. În România, în 2008 şi 2009, au avut loc alegeri legislative şi prezidenţiale. În loc să se fi luat măsuri imediat după momentul septembrie 2008, moment definit ca începutul crizei financiare, s-a aşteptat până s-a ajuns la fundul sacului şi abia atunci s-au tăiat salariile bugetarilor cu 25%, iar TVA-ul a fost crescut de la 19% la 24%. Ce a urmat? O criză cruntă care s-a întins pe mai mulţi ani, în spatele ei fiind poveşti triste cu oameni care au fost nevoiţi să emigreze pentru a-şi câştiga traiul zilnic sau români care şi-au pierdut casele şi au luat-o de la zero, dar cu datorii din urmă de plătit. Înainte de 2008, în România a fost un festin, un dezmăţ bugetar de zile mari: deficitul bugetar a fost de 5,7% în condiţiile unei creşteri economice record şi a unor investiţii străine de circa 9,5 miliarde de euro. Mai mult, cheltuielile din 2008 nu s-au regăsit în investiţii, ci în cheltuieli, iar banii aruncaţi în piaţă s-au scurs precum apa în nisip, nimic folositor nu a rămas în urmă.

În al doilea rând, ca o contrapondere la relaxările din perioadele de creştere, măsurile fiscale vin ca din senin. Pe lângă şocul provocat de faptul că o creştere a dărilor în perioadele de recesiune determină o restrângere şi mai mare a activităţii, ele nu sunt croite pe termen lung, ci sunt menite să peticească bugetul, motiv pentru care nu sunt sustenabile pe termen lung şi cer noi ajustări în viitorul apropiat, un alt motiv de stres pentru antreprenorii care îşi fac planuri de afaceri pentru o taxă X% şi se trezesc cu Y%.

În al treilea rând, deficitul din perioadele de înflorire nu este folosit să aducă beneficii, ci pentru cheltuieli obişnuite, cheltuieli ce se duc de obicei pe importuri: achiziţii de maşini de lux, vacanţe scumpe în străinătate, haine, bijuterii, bunuri ce pe termen lung îşi pierd valoarea şi nu dau posibilitatea unei dezvoltări durabile. Cu totul alta ar fi situaţia dacă deficitul ar fi făcut pentru construcţia de autostrăzi, spitale, şcoli, investiţii în descoperirea de noi resurse primare sau dezvoltarea de tehnologii noi, care ar da posibilitatea de a crea pieţe noi.

Revenind la chestiunile arzătoare din prezent, ajustările preconizate să fie luate de guvernul Ciolacu, după cele de la începutul anului de către guvernul Ciucă, au luat din nou pe nepregătite pe toată lumea. Ele au generat tensiuni politice între cele două partide aflate la putere, fiecare dintre ele încercând să mascheze nevoia urgentă de bani într-o reformă necesară a statului. Nevoia de reformă este evidentă, dar ea este foarte greu de realizat. Cu siguranţă va determina o anumită rezistenţă în rândul celor vizaţi de măsuri, fie ei angajaţi la stat, angajaţi în sectorul privat, antreprenori sau liber profesionişti. Cert este că, dacă măsurile vor fi luate doar pentru a cârpi lucrurile, pentru ca apoi să ne relaxăm, vom ajunge din nou în punctul în care ne vom ruga să nu crape bugetul, astfel încât guvernul să poată plăti pensiile şi salariile, iar creditorii să nu ne mărească prea mult dobânzile.