Credinţă şi speranţă

Credincoşii, în număr tot mai mic în Postul Mare, în care lăcaşurile erau îndeobşte pline, în aşteptarea Învierii Domnului, stau răsfiraţi pe lângă ziduri. Nimeni nu încalcă norma distanţării sociale, cum se spune mai nou. Nimeni nu salută şi nu-şi dă mâna. Toţi par încremeniţi în poziţii hieratice, precum statuile divinităţilor orientale. Însă apăsarea generată de proximitatea duşmanului nevăzut, căutarea febrilă a salvării, rugăciunile rostite în şoaptă au ceva din atmosfera tragediilor greceşti. Oamenii ştiu că vieţile lor atârnă de un fir de aţă, că acest duşman e poate cel mai perfid din câţi s-au confruntat vreodată, au descoperit că sunt atât de neputincioşi în războiul cu el, că toate adevărurile lumeşti sunt fum, în vreme ce singura certitudine este măreţia lui Dumnezeu. Poate n-au glosat niciodată pe tema deşertăciunii lumii, dar acum constată, abrupt, că lumea, cu legile ei, cu sofismele ei, cu falsele ei garanţii e atât de nepregătită să ducă un război inegal cu un inamic straniu, venit de nu se ştie unde şi care ne lasă descumpăniţi. Ştiinţa amână răspunsurile cu privire la cauze şi, dureros de mult, soluţiile cu privire la efecte. Am început să gândim globalist fără să vrem. Cine va fi scăpat de sub control virusul ucigaş? Şi ce interese ne sunt ascunse? Asistăm cumva la începutul unei noi ordini a lumii? Geopoliticienii, dar şi oamenii de rând se întrec în speculaţii pe tema pandemiei. De parcă nu ar fi destul că am fost luaţi cu asalt de o cohortă de suferinţe, suntem deprimaţi şi de zvonuri ori scenarii catastrofice.

Înclin să cred că dacă în aceste vremuri deprimante nu căutăm un reazem în Dumnezeu, suntem pierduţi. Priveliştea oamenilor abătuţi mă întristează. Veştile despre suferinţele fără de margini ale celor infectaţi mă secătuiesc sufleteşte. Am văzut că unele posturi practică umorul şi comedia, de parcă ai putea să întâmpini grozăvia cu zâmbetul pe buze. Nu ştiu cât de utilă poate fi pedagogia destinderii prin râs în vremuri apăsătoare. Nu ştiu cât de pregătiţi suntem să înfruntăm tragedii colective. Mă întristează să văd medici mărturisind că pregătirea lor morală şi sufletească, fără de care nu poţi profesa, este în mare suferinţă. De aceea, printre mărturiile tonice ale acestor zile sunt chipurile semenilor noştri rugători, mai adânci în credinţa lor în Dumnezeu decât oricând. Cred că este vorba despre sincera căutare a Lui, întrucât nu poţi să fii fals în tristeţe şi în disperare.

Cu ce amintiri vom rămâne din aceste zile de încercare, de care cei mai mulţi dintre noi nu au mai avut parte? Dar învăţăminte? Deocamdată suntem în mijlocul dezastrului şi am bucuria să văd că mulţi semeni sunt capabili de gesturi de umanitate sinceră, dar şi tristeţe să văd cum alţii au dezertat ori se folosesc de tragedie pentru a se căpătui. Într-o zi, sunt convins că vom afla şi despre afaceri oneroase făcute pe spatele celor mulţi, vii sau morţi.

L-am ascultat o dată pe venerabilul părinte Rafail Noica, sfătuindu-ne că în clipa, sau în clipele, pentru cei mai stăruitori dintre noi, în care avem convingerea că l-am „prins” pe Dumnezeu, în sensul că am putut să-I spunem ceva, dintr-o răsuflare, ori am simţit mângâierea lui, să păstrăm acea clipă/clipe ca pe darul cel mai de preţ care ne-a fost hărăzit. Clipele acestea de deznădejde ar trebui să ne facă mai buni. Pentru că atât sfinţii, cât şi marii idealişti ori marile idealuri colective au apărut în împrejurări grele, de cumpănă a istoriei, nu în vremuri galante. Nu putem decât să speram că nu vom deveni mai răi, mai egoişti ori mai acaparatori. E vremea să reflectăm la deşertăciunea lumii şi să ne pătrundem de adevărurile fireşti, de virtuţile compasiunii sincere şi ale solidarităţii. Vom dovedi astfel că suferinţele ne-au înnobilat şi nu ne-au urâţit sufleteşte. Un popor trece testul de maturitate în vremuri ca cele de astăzi. Iar măreţia lui e cu atât mai certă cu cât nu se încovoaie iremediabil. Abia atunci ar fi deprimant, dacă nu am învăţa nimic din această lecţie, iar războiul cu inamicul nevăzut s-ar preface în războiul dintre noi. De exemplu, cine profită cel mai mult de pe urma crizei. Înţelept ar fi să avem tăria de a spune: punct şi de la capăt!

Mihai Dorin este istoric şi publicist