Cu ce se mănâncă George Simion

Cea mai mare greşeală pe care o fac cei care pretind că luptă împotriva populismului, e că nu par să facă vreun efort pentru a-l înţelege. Totul se reduce la un discurs afectat moralizator, la o necontenită stigmatizare şi neapărat, din când în când, la ironie, umor gros şi persiflare. Nimic care să sugereze măcar un minim efort de cunoaştere a fenomenului.

Şi aici nu vorbesc de politicieni. Prin definiţie, aceştia se plasează mereu în postura de luptători, nu te aştepţi de la ei să-şi înţeleagă adversarii, ei sunt acolo pentru a-i pune la punct, pentru a ridica între ei şi competitori ziduri, pentru a săpa tranşee, pentru a construi strategii şi a folosi tactici menite să-i distrugă pe cei cu care concurează pe piaţa politică, nu să se înţeleagă unii pe alţii.

Şi tocmai pentru ca politicienii, funcţionând în logica lor intrinsecă, să nu ajungă până la război total, e nevoie ca noi, ceilalţi, să încercăm să ne înţelegem. Iar pentru asta există experţii în diverse treburi publice, pentru asta există presa şi pentru asta e vital ca ea să fie liberă, pentru asta există societatea civilă. Pentru a căuta căi prin care comunitatea să rămână cât de cât solidară, prin care membrii ei să coexiste paşnic şi să prospere. Politicienii sunt „soldaţii” societăţii, apelezi la ei ca să-ţi susţii interesele pe care nu ai reşit să le armonizezi cu ale altora prin negociere directă. Sunt interpuşii de avarie, interfaţa războinică pe care o scoţi la înaintare când zeii păcii nu mai sunt în stare de nimic.

În continuarea acestui text voi încerca să fac aşa ceva. Să prezint ceva ce ne-ar putea ajuta să înţelegem mai bine de ce au tot mai mult succes politicienii populişti, adică cei care promit soluţii facile şi rapide, nesusţinute de argumente raţionale şi instrumente fiabile la probleme grave, reale şi presante ale societăţii.

Primul lucru şi, din păcate, de multe ori şi singurul pe care ţi-l vor spune unii experţi, analişti, comentatori, influenceri despre populism e că el are succes atunci când societatea e în criză şi politicienii zis moderaţi se dovedesc incapabili să vină cu soluţii credibile. Şi aşa e.

Populismul e despre criză, iar pentru a înţelege mai bine acest fenomen voi apela la o analogie pe care o consider cât se poate de utilă. Populismul e varianta politică a ceea ce în gastronomie se numeşte „comfort food” sau, într-o traducere neaoşă, mâncare reconfortantă. Ca definiţie, să spunem că „comfort food” se referă la acele alimente cu valoare sentimentală, nostalgică, asociate de regulă cu perioada copilăriei, atunci când ni se formează gusturile în materie de mâncare. Ele sunt de asemenea bogate în calorii, preparate simplu şi, considerate, mai degrabă nesănătoase în special datorită nivelului ridicat de carbohidraţi.

Citez din articolul în care a apărut prima dată termenul de „comfort food”, în 1966, publicat în Palm Beach Post: „Atunci când sunt supuşi unui stres emoţional sever, adulţii se îndreaptă spre ceea ce s-ar putea numi «comfort food» – alimente asociate cu siguranţa copilăriei… (aici urmează două exemple de mâncare specifice copilăriei americanilor acelei perioade, respectiv ouăle poşate şi supa de pui)”.

Haideţi să înlocuim acum câţiva termeni din citatul de mai sus, păstrând logica şi structura de bază, ca să vedeţi cât de bine se potriveşte cu o posibilă definiţie a populismului:

Atunci când sunt supuşi unui stres emoţional sever, alegătorii devin sensibili la ce s-ar putea numi mesaje populiste – cuvinte şi imagini asociate cu siguranţa vremurilor lipsite de griji ale tinereţii.

Continuând analogia, să vedem ce spun studiile psihologice despre „comfort food”. Spun că, citez dintr-un articol dedicate subiectului pe Wikipedia: „Consumul de alimente cu o mare densitate de energie, bogate în calorii, grăsimi, sare sau zahăr, cum ar fi îngheţata sau cartofii prăjiţi, poate declanşa sistemul de recompensă din creierul uman, care oferă o plăcere distinctivă sau un sentiment temporar de înălţare emoţională şi relaxare.”

Este exact efectul pe care-l au asupra creierului uman mesajele populiste pe care le transmit unii politicieni, să zicem unul ca George Simion, asupra celor care se confruntă în această perioadă cu un „stres emoţional sever”. Iar sărăcia, lipsurile de toate felurile, presiunea socială masivă pe care o exercită asupra psihicului uman modelele prezentului, publicitatea, cultura plăcerii instant şi a consumului compulsiv, aşteptările nerealiste pe care le induc în minţile oamenilor tot felul de branduri şi influenceri, sentimentul că eşti lăsat în urmă, că nu mai ţii pasul cu vremurile, că valorile în care credeai nu mai fac doi bani pentru ceilalţi, toate acestea şi multe asemenea au pus în timp bazele unui „stres emoţional sever”, ale cărui efecte le simţim azi, zi de zi, în jurul nostru, dacă nu chiar în noi înşine.

N-o mai lungesc aici, dar subiectul merită cu siguranţă dezvoltat, şi închei susţinând următoarea idee: Înainte de a arunca cu piatra în cei seduşi de politicienii populişti, hai să vedem mai întâi ce anume îi face vulnerabili. Vom descoperi nu doar că nu e nimic malefic sau demn de ură şi dispreţ, ci, dimpotrivă, că e vorba de ceva profund uman şi că, de multe ori, şi noi, cei ce-i judecăm aspru, suntem în aceeaşi oală. Şi că, deci, n-ar strica ceva mai multă empatie. E primul pas spre vindecarea tuturor.