Cu Vio la Veneţia

L-am reîntâlnit pe Vio după douăzeci de ani şi mai bine. Unde credeţi? La Veneţia. Pornisem metodic cu Maria, ca nişte turişti care se respectă, să vizităm de-a fir a păr „falnica Veneţie”. Am luat-o cu avânt pe străduţele înguste, apărându-ne de soarele strălucitor doar în umbra clădirilor calcinate. Ne încurcam, rătăceam printre canale şi canaletto, năzuind spre ţinta finală: piaţa San Marco. Însă nu devierile sau căldura erau inconvenientele principale. Fusese o inundaţie. Oraşul fusese curăţat în grabă, aşa cum o actriţă obosită îşi dă jos neglijent fardul după spectacol. Căci spectacolul trebuia să înceapă! Iară şi iară!

După o vreme am obosit. Ne-am oprit la o taverna, din multele care erau acolo, să ne odihnim şi să bem o răcoritoare. Am aşteptat cam mult. Pe mica terasă nu apărea nimeni. Şiragurile de mărgele colorate de la intrarea în clădire clipoceau din când în când, dar nu ieşea nimeni – mărgelele fremătau în adierea vântului. Până la urmă a ieşit cineva, îndreptându-se cu paşi târşiţi, de „las' că nu dă han tătar” spre noi. Am rămas uimiţi: era Vio! El ne-a recunoscut de-abia când a auzit exclamaţiile noastre şi a ridicat ochii.

Ne-a povestit apoi pe unde mai lucrase, de obicei la restaurante şi bistrouri: în Franţa, în Spania, pe urmă în Italia.

– Şi Aura? a întrebat Maria.

– Aura e aici aproape. Lucrează la o pasticceria.

– Şi copiii?

– Sunt la ţară, la părinţii Aurei.

– Vasăzică v-aţi aranjat.

– Eah! Pârţ! Trăim şi noi ca armatele de fraieri din Est: ca frunza-n vânt. Ne închipuim că facem bani ca să ne fie mai bine, că pentru copii… pârţ. Dar de fapt modul ăsta de gândire este prostie. Ni se scurge degeaba viaţa ca printr-o leică. Umblăm, de fapt, ca nişte găini bete sau ca pasărea aia, cum îi zice…

– Nu te ştiam aşa de pesimist, Vio!

– Eah, uite că sunt! Drept ca pasărea aia suntem. Când e la greu şi e ameninţată, îşi ascunde capul sub aripă. Aşa crede ea, proasta, că trece primejdia. Dacă n-o mai vede, primejdia dispare.

– Hai că nu cred că tu trăieşti cu primejdii şi chestii de astea. Ce te apasă pe tine?

– Uite că de la o vreme te apasă. Oricât se învârte omul, nu scapă de problemele vieţii, nu le poate trece sub tăcere. Te gândeşti, te frăsuieşti, dacă ai ceva în cerebel: la rostul vieţii tale pe pământ, la ceea ce e dincolo, la lumea cealaltă, nevăzută…

S-au lăsat clipe lungi de tăcere între noi. Eram uimit şi mi-am dat seama, că nu mai pot întoarce vorbele în glumă. Ca să trecem peste momentul de jenă, am făcut comanda.

Când s-a reîntors, Vio a continuat de unde rămăsese:

– Nu, nu, primejdia nu dispare aşa… pârţ! Moartea nu dispare. Se întâmplă mereu şi nu ştim niciodată ce este dincolo de mormânt, că trebuie să fie ceva, nu?

– Trebuie.

– Păi, nu? Atunci ce rost mai avem pe pământ, a izbucnit Vio bucuros că l-am confirmat. În ce să credem? Când te gândeşti la moarte…

– Vio, nu pot să cred că tu cugeţi de dimineaţă până seara la moarte. Ce-i cu tine? Ai trecut la vreo sectă? Sau eşti bolnav.

– Toţi suntem bolnavi, Radule. În ultima vreme, cum să zic, am căpătat o teamă de moarte. Uite, eu om încă tânăr, m-a apucat teama de moarte. Nopţile mi se pare că îmi bate cineva în geam. Tare, că mă trezesc imediat, sar din pat în călduri – fireşte, nu e nimeni. Şi mă apucă o frică de moarte. Şi să vezi chestie! Frica asta de moarte se leagă de un dor mare de ţară. Îmi vine câteodată să fug, să-mi iau câmpii.

– Păi, mergi acasă. De când n-ai mai fost?

– Să tot fie vreo trei ani. Dar nu cred că asta-i chestia. Mă tem că o să mor şi o să mă abandoneze aici, în Italia. Am aşa câte un atac de panică, mă apucă deodată, când vrei şi când nu vrei: că o să mor, că o să mă îngroape aici, în ţară străină şi nimeni dintre ai mei n-o să mă mai vadă. Şi mă aprind deodată ca un rug: Doamne, eu am toate acasă, toate mi-au rămas acolo. Ce caut eu aici? Să fi stat acolo, aşa cum m-a lăsat Dumnezeu, fără bani, fără servici, dar printre ai mei.

În acest moment, mărgelele de la uşă se dau la o parte, apare capul unei doamne mustăcioase, care spune:

– Vio, vieni qua!

– Subito, signora, subito.

Am stat mult cu o răcoritoare călduţă şi călâie în faţă. Într-un sfârşit Vio reapare. Nu rabd şi îi spun oarecum în continuarea celor dinainte:

– Şi totuşi, Vio, nu poţi spune că nu eşti plătit bine, că nu trăieşti în condiţii mai mult decât civilizate.

– Da, sigur – spune Vio cu ironie în glas. E drept, nu prea sunt doriţi cei cu mapa. Cu sapa, aşa ca mine, da! În toate ramurile economiei. Că nu mai rezistă ăştia fără noi (tonul lui Vio e tot mai ironic): Românaşilor, veniţi, drăguţilor, că se adună munţi de gunoi pe străzi, că nu are cine ne aduce laptele dimineaţa pentru cafeluţa cu lapte şi croissant, nu are cine face pâinea, cine face paturile şi curăţenie la hoteluri şi moteluri, că stau şantierele ca moarte fără voi. Românaşilor, veniţi, dragilor, ne mor bătrânele şi bătrânii fără asistenţa voastră, că n-are cine spăla farfuriile în restaurante, n-are cine culege sparanghelul şi altele multe, pizzeriile şi pasticceriile se închid fără voi… Hai, iubiţilor, veniţi, nu ne lăsaţi!

– Ai uitat să adaugi: veniţi, iubiţilor, aici avem căte un loc de muncă pentru fiecare, sunteţi stimaţi şi preţuiţi, aveţi un salariu normal pentru o viaţă decentă pentru voi şi pentru familiile voastre din ţară, reuşim să vi-l dăm, iar dacă sunteţi oameni de treabă, vă puteţi găsi un loc în societatea noastră. Da, Vio, nu e nici o ruşine să lucrezi cinstit, orice muncă va fi fiind. Nici nu poate fi vorba de ruşine aici, ba din contră, este cât se poate de lăudabil faptul de a găsi putere să te desprinzi de patrie, de familie, pentru a răzbi în condiţii dificile, luând-o de la zero, în plin necunoscut. Ştii ce este cu adevărat ruşinos? Mediul politic infect, starea de mizerie morală, impotenţa intelectuală, ipocrizia, indiferenţa şi cinismul. Toate tarele clasei politice româneşti din ultimii 30 ani – astea-s cu adevărat ruşinoase!

– Sigur, nu e nici o ruşine ca Estul şi africanii să facă muncile de jos ale Occidentului.

– Dar sunt şi medici aşteptaţi, şi asistente, şi proiectanţi şi comercianţi. Trebuie să lărgeşti mult paleta profesiilor! Au trecut anii de început, românii gunoieri, măcelari, îngrijitori etîcî. Au ajuns profesori universitari, proiectanţi, sociologi, psihiatri, proprietari de fabrici etîcî. Vorbesc doar din ce cunosc, nu din auzite!

– Tot slugi, se încăpăţânează Vio. Îmi dau seama că nu-ţi nu convin vorbele mele, dar nici nu mă poţi contrazice. Adevăru-i adevăr: Lucrăm la curţile altora! Şi să nu mă iei cu vorbe de samaritean şi cu izmeneli de astea: că ruşine este să furi, să te droghezi, să te destrăbălezi, să nu lucrezi şi să aştepţi să ţi se dea, că ruşine este să mergi şi în străinătate şi să faci aceleaşi lucruri ruşinoase pe care le făceai în ţară, să-ţi faci de ruşine ţara, patria, bre, şi mama. Prostii de gazeta de perete de altădată! Vaaai, cei din urmă vor fi cei dintâi! Hai, lasă-mă, domnule!

– Dar nu uita că cei mai multi medici străini din Germania vin tot din România. În Marea Britanie cam tot aşa. Şi mai sunt mii de IT-işti şi mulţi alţii. România e în felul ăsta o furnizoare de materie cenuşie.

– Păi, dragă Radule, tocmai fenomenul ăsta e foarte trist. De ce, mă rog, ne tot lăudăm că lucrăm în altă parte decât în România. E normal aşa? E normal ca românii sau ucrainenii să facă curat la englezi sau la spanioli? E normal ca doctorii pregătiţi foarte bine în ţară să umple spitalele din Franţa sau Marea Britanie?

– Sigur, trebuie meditat asupra cauzelor socio-economice pentru care se pleacă…

Dar Vio rămâne cu acelaşi ton vehement:

– Pentru asta am făcut noi revoluţia? Ca să putem călători liber şi să vorbim liber? Că alte libertăţi nu văd. Tot amărăşteni am rămas, cu ţara la televizor, cu familii destrămate, cu…

Doamna mustăcioasă scoate capul printre mărgelele multicolore şi îl cheamă din nou. Nu am mai aşteptat. Nu voiam să-i facem probleme lui Vio. Pe de altă parte, voiam să vedem San Marco. Ne-am propus să ne întoarcem pe la Vio. Dar la întoarcere n-am mai găsit taverna.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist