Cufărul cu cărţi de la Seimeni (I)

În "cămara" noii noastre case, construite de părinţi pe latura dinspre uliţă a largii grădini de la Seimeni, încăpere destinată să devină "baie", dar care nu a apucat să‑şi îndeplineacă menirea, iniţial, din lipsa apei curente, iar mai târziu din inerţie, unul dintre colţurile întunecate era ocupat de o misterioasă ladă voluminoasă, cu frumoasa culoare aurie pe care o capătă în timp lemnul de brad nevopsit. Spun "misterioasă" pentru că era încuiată straşnic, iar cheia o păstra ascunsă proprietarul unic, tata, singurul care avea dreptul să o descuie. O dată cu anii, secretomania paternală a sporit curiozitatea mea, iar dorinţa de a vedea despre ce este vorba ajunsese treptat la paroxism. Mai ales că, la una dintre "vizitările" suspicioase ale stăpânului legiuit, am tras cu ochiul şi mi s‑a părut că întrezăresc nişte coperte de cărţi. Dar de ce ascunse aşa, "sub pecetea tainei", şi încă şi încuiate!!

Când am căpătat destul curaj, pe la vreo doisprezece-treisprezece ani, într‑o zi de vară, rămas singur acasă, am scotocit cu minuţiozitate de detectiv în toate ungherele, ascunzişurile sau sertarele de prin toată casa, până am dat, în cele din urmă, peste cheia magică şi mult dorită de la cufărul cu cărţi. Era ascunsă, ca în povestirea Scrisoarea furată de Edgar Allan Poe, foarte… la vedere, adică în buzunarul unor pantaloni scurţi, niciodată purtaţi de posesorul lor, atârnaţi neglijent într‑un cuier de alături. Deschizând înfrigurat cufărul misterios, am constatat că ceea ce părea să fi fost "sfânta sfintelor" era un pacheţel de hârtii, legate cu sfoară. Erau adunate acolo actele de notariat, unele din secolul anterior, toate scrise de mână, cu caligrafia administrativă de odinioară, ale celor trei foste gospodării ţărăneşti vecine, pe care tata le cumpărase pentru a‑şi înjgheba propria gospodărie, câtă vreme asemenea tranzacţii mai erau posibile, adică înainte de 1947, când s‑a instaurat, definitiv, "dictatura proletariatului". În rest, doar cărţi, câteva zeci de cărţi! M‑am aşezat metodic, în zilele care au urmat, pe citit, până în momentul în care, confecţionată dintr‑o tablă moale, biata cheie de la cufăr s‑a rupt în încuietoarea ei. Tragedie! Panică, spaimă, teroare! Ce‑o să spun tatei, ce‑o să păţesc?! Aveam acum de explicat şi de justificat o infracţiune majoră, nu mai era vorba de un banal atentat la integritatea borcanelor cu şerbet de trandafiri ale Nicoletei, mama mea, nici acela prea uşor de muşamalizat, de fapt.

Fiind însă vară, perioadă de intensă activitate la câmp pentru omul de la ţară, tata nu prea avea timp să-şi verifice "tezaurul", aşa că pericolul iminent al anchetei părea amânat sine die. Ce te faci însă cu curiozitatea o dată stârnită? După câteva zile de reflecţii, am găsit o soluţie, credeam, convenabilă. Am pus cheia ruptă la locul ei, în buzunarul pantalonilor, ticluind, la o adică, şi răspunsul adecvat, cel standard, cunoscut de milenii tuturor infractorilor: "Nu ştiu! Habar n‑am!" Am scos apoi cu grijă, cu ajutorul unei dalte şi al unui ciocan, una dintre scândurile cufărului, în partea din spate, aşa ca să pot avea acces la conţinut, dar să o şi pot pune cu uşurinţă la loc, ori de câte ori va fi nevoie. Consecinţele faptei mele mi s‑au şters demult din memorie. Fie că "a făcut scandal", fie că "s‑a făcut că plouă", nu mai ţin minte ca tata să mă fi întrebat ceva despre lada buclucaşă. Ţin minte însă perfect o parte din titlurile cărţilor din cufăr. Din nefericire, nu pe toate! Le iau pe rând, cu câte un scurt comentariu, începând cu singura pe care am păstrat‑o până astăzi, Iliada lui Homer în epocala versiune a lui George Murnu, apărută în anii aceia, şi anume în 1955, la ESPLA (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă), cu o prefaţă amplă şi erudită de Dionisie M. Pippidi; dau cu precizie aceste date, căci cartea se află în faţa mea.

O mângâi ca pe o fiinţă dragă, căci este cartea mea de căpătâi, care mi‑a ieşit în cale atunci când trebuia să se întâmple această întâlnire, pentru a‑mi determina destinul. Am citit‑o de câteva ori în anii copilăriei şi ai adolescenţei, multe dintre genialele echivalări ale lui George Murnu rămânând definitiv săpate în memoria mea: "Cântă, zeiţă, mânia ce‑aprinse pe‑Ahil Peleianul,/ Patima cruntă ce‑aheilor mii de amaruri aduse!/ Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,/ Trupul făcându‑le hrană la câni şi la feluri de pasări." sau: "Când Aurora în văl şofraniu începu să răsară/ Din Ocean, ca lumina la zei şi la oameni s‑aducă,/ Tetis sosi la corăbii şi‑aduse‑ale zeului daruri./ Lângă prietenul mort îl găsi ea pe Ahile/ Jalnic în hohot plângând." Nu ştiam încă ce înseamnă măsura metrică, ce sunt hexametrii, ce‑i aceea scandare, dar urlam cu încântare şi entuziasm prin casă, singur, nemuritoarele şi arhaizantele versuri. Mi‑au devenit apropiaţi toţi eroii epopeii, troieni sau ahei, Ahile, Hector, Paris, Priam, Hecuba, Elena, Hriseis, Cassandra, Andromaca, Laocoon, Deifob, Patrocle, Menelau, Agamemnon, Nestor, Aiax, Tidid Diomede, Tidit Telamonianul, Eneas, unii simpatici, alţii detestabili, cu apucăturile, visele, defectele şi calităţile lor, cu poreclele, genealogiile, cu complicatele lor relaţii cu lumea zeilor, care se amestecau cu toţii în viaţa bieţilor muritori: Zeus, Hera, Atena, Poseidon, Hades, Apolo, Hermes, Hefaistos, Afrodita, Artemis, Ares, Tetis şi toţi ceilalţi. Plângeam şi mă întristam împreună cu ei, jubilam sau mă înfioram de teamă înaintea luptei, alături de ei, trăiam intens şi în stare pură, cum aş spune azi studenţilor la seminar, efectul catartic al marii literaturi!

Mai ales figura lui Odiseu, bărbatul cu multe chipuri (anér polýtropos, am aflat mai târziu că se spunea pe greceşte), mă atrăgea şi mă fascina. El l-a recrutat prin vicleşug pe eroul Ahile, fără de care, hotărâseră zeii, Războiul Troiei nu putea avea loc, el a născocit calul troian, pierzarea lui Priam şi a supuşilor lui, el a trebuit să rătăcească încă un deceniu pe mare, să înfrunte monştrii, pe Scila şi pe Caribda, pe Polifem, să scape de sirene, de zânele Circe şi Calipso. Deasupra tuturor prin iscusinţă şi înţelepciune, viteaz şi ingenios, el trebuia să găsească soluţii tuturor crizelor, să‑i împace şi să‑i mobilizeze pe toţi, să se afle mereu acolo unde era nevoie de minte ascuţită şi stăpânire de sine. Şi, mai presus de orice, era fidel micii sale patrii, Itaca, şi Penelopei sale!

Spun că această lectură la timp a Iliadei mi‑a hotărât destinul, căci atunci am căpătat admiraţie şi entuziasm pentru cultura antichităţii, am început să caut tot ce se putea citi despre Elada! Rosteam cu delicii şi încercam să îi conving şi pe alţii de splendoarea adagiului (nu îmi amintesc unde l-am citit prima dată, dar nu mă îndoiam de autenticitatea lui): "Sunt mândru că sunt grec şi nu barbar, liber şi nu sclav, bărbat şi nu femeie!" N‑am stat nici o clipă pe gânduri să mă înscriu în anul viitor la secţia "umanistă" a unui liceu constănţean, într‑o vreme când toţi băieţii deştepţi umblau să înveţe matematică şi fizică spre a se face medici sau ingineri.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi