Cum mor democraţiile

Aşa cum subliniază autorii, cel mai adesea dictaturile nu se instalează într-o societate democratică prin lovituri de stat militare şi nici prin insurecţii populare; procedura, de altfel inventată în secolul XX, este aceea de a folosi instituţiile democratice existente (algeri libere, parlamentul etc.) pentru a le schimba menirea din instrumente ale statului democratic în instituţii de dominaţie. Conceptele de democraţie, libertate, voinţă populară, justiţie fac parte şi din jargonul politic al dictaturilor, dar înţelesul lor este alterat. Cele mai multe dintre dictaturile secolului XX, începând cu cele instaurate de Musolini şi Hitler, au folosit alegerile libere şi majorităţile parlamentare „legitimate“ de referendumuri populare pentru a accede la putere, iar regimurile „populare“ instalate în Europa de Est şi, în particular, în România după al doilea război mondial nu au făcut excepţie de la acest mecanism de preluare a puterii. De altfel, în strategia miş­cării comuniste mondiale din anii şaizeci se făcea vorbire de folosirea „mijloacelor paş­ni­ce“ (a se înţelege, parlamentare) pentru a cu­ceri puterea în democraţiile occidentale. De fapt, procesul de evoluţie a unei societăţi de­mocratice spre dictatura este în vremea noastră unul mai sofisticat şi care se insinuează subtil în structura politică şi conştiinţa socie­tăţii. Citez din eseul menţionat mai sus: „Pe calea electorală nimic din aceste lucruri nu are loc. Nu sunt tancuri pe stradă. Constituţiile şi alte instituţii nominal democratice rămân la locul lor. Poporul încă votează. Autocraţii aleşi menţin o spoială de democraţie, în timp ce o golesc de substanţă. Multe eforturi guvernamentale de subminare a democraţiei sunt „legale“ în sensul că sunt acceptate de către legislativ sau curţi judiciare. Acestea sunt chiar prezentate ca eforturi de îmbunătăţire a democraţiei, făcând sistemul judiciar mai eficient. Jurnalele încă mai publică, dar sunt cumpărate sau supuse procesului de autocenzură. Oamenii nu-şi dau seama imediat ce se întâmplă şi mulţi continuă să creadă că trăiesc într-o democraţie“.

Lev Tolstoi începe romanul său Ana Ka­renina cu această frază memorabilă: „Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familei nefericită, însă, este nefericită în felul său“. Parafrazând, putem spune că toate de­mo­craţiile se aseamănă între ele, dar fiecare regim nedemocratic (sau iliberal, cum se numeşte acesta mai recent) este nedemocratic în felul său. Într-adevăr, pentru ca o societate să se califice ca fiind democrată, sunt câteva condiţii minimale care trebuie să fie respectate: alegeri libere, separarea puterilor în stat, justiţie independentă, libertatea cuvântului şi a presei. Este suficient ca una dintre acestea să fie încălcată pentru ca regimul respectiv să se descalifice ca fiind democrat, ceea ce teoretic creează posibilitatea unei mari varietăţi de societăţi nedemocratice. Este adevărat că în regimurile totalitare toate aceste condiţii sunt încălcate, ceea ce face ca şi acestea să se asemene între ele.

Ar trebui poate să spunem că un regim autoritar şi, în particular, o dictatură nu este în mod necesar nepopular, iar exemplele cele mai la îndemână sunt şi regimurile fasciste şi naziste amintite mai sus. Pe de altă parte, contrar celor afirmate de filosofii şi gânditorii iluminişti ai secolului XVIII, democraţia, egalitatea politică ca, de altfel, şi libertatea nu sunt atribute naturale ale fiinţei umane şi cu atât mai puţin ale societăţii moderne. Acestea sunt aspiraţii şi concepte intelectuale create de elitele culturale pe care s-a clădit sistemul po­litic al societăţii apusene în ultimele două se­cole. Poate este paradoxal, dar democraţia ca sistem social-politic nu este unul stabil, ci s-a aflat mai tot timpul într-un echilibru precar. Mult mai stabile, deşi ineficiente economic şi social, sunt dictaturile adică cele de entropie maximă în societatea umană. Într-un eseu celebru din anii şaptezeci ai secolului trecut, Jean-François Ravel spunea că „tentaţia tota­litară esteo constantă a spiritului uman“. Părinţii constituţiei americane ca, de altfel, şi legiuitorii luminaţi care au scris constituţiile europene ale secolului XIX au fost conştienţi de fragilitatea sistemului democratic şi au imaginat instituţii menite să păstreze echilibrul între puterile statului (check and balance) şi să vegheze la respectarea strictă a regulilor consti­tu­ţionale. Realitatea este că nu există constituţii infailibile. Toate au formulări echi­voce sau vagi care lasă loc unor interpretări arbitrare sau de rea credinţă. Pe de altă parte, s-a întâmplat atât în trecut cât şi mai recent ca aceste instituţii să fie incapabile să păstreze echilibrul constituţional şi să deschidă astfel calea dictaturii. Aşa s-a întâmplat şi cu Re­publica de la Weimar ale cărei instituţii s-au dovedit incapabile să blocheze ascensiunea la putere a lui Hitler şi chiar în România din anii premergători celui de al doile arăzboi mondial. De fapt, chiar în democraţiile consolidate, cum este cea americană, în multe situaţii instituţiile menite să garanteze respectarea Con­sti­tuţiei – cum este Curtea Supremă – poate fi obiectul agresiunii executivului. Un exemplu şcoală menţionat şi în lucrarea de mai sus s-a întâmplat în anul 1936, când Franklin Delano Roosevelt, probabil cel mai popular preşe­dinte al Statelor Unite, deranjat de atitudinea Curţii Supreme care îi blocase mai multe legi menite să scoată ţara din criză, a decis să suplimentaze numărul judecătorilor de la 9 la 15 pentru a avea o majoritate favorabilă. Con­stitu­ţia îi permitea să facă acest lucru dar, prac­tic vorbind, era un abuz deoarece des­chidea calea politizării Curţii Supreme, ceea ce ar fi fost catastrofal pentru democraţie. Această intenţie a fost blocată de intervenţia viguroasă a societăţii civile, a presei şi a întregului spectru politic. Este un exemplu de ceea ce înseamnă check and balance în democraţiile puternice. Exemplele anterioare arată că de multe ori acest mecanism nu func­ţionează şi aceasta se întâmplă atunci cînd cetăţenii devin indiferenţi sau sunt incapabili să controleze instituţiile politice alese prin votul lor. În fapt, democraţia este o floare fra­gilă şi un bun de mare preţ de care trebuie să aibă grijă întreaga societate. O grădină lăsată neîngrijită şi nesupravegheată se va transforma în scurt timp, ca rezultat al creşterii entropiei, într-un câmp de buruieni. Este ceea ce se poate întâmpla şi cu democraţiile.

Mai este o lecţie care se desprinde din istoria democraţiilor. Acestea se degradează în societăţi polarizate în care se instalează o cultură a urii şi intoleranţei. A vedea în adversarul politic un duşman şi a diviza societatea prin baricade vine din subsolul regimurilor tota­litare a căror lozincă era: cine nu este cunoi este împotriva noastră. Respectarea adversarului politic, a minorităţilor parlamentare face parte nu numai din fairplay-ul politic, ci şi din regulile de funcţionare a unui sistem politic stabil şi eficient.

Viorel Barbu, Profesor, Membru al Academiei Române