Cum resuscitezi prostiile patetice

La firul ierbii însă (alias contactul cu proştii care urmează să pună botul, fie pe fantasmele ACUM, fie pe zaharicalele grupării oficioase, pentru care reaccederea în parlament e o chestiune de viaţă şi de moarte, mai ales de moarte, aş remarca, date fiind hienele resentimentare din ceea ce se pretinde opoziţie, asmuţite de penalii refugiaţi la Frankfurt; şi care vor tăia şi spânzura îndată cum se vor vedea cu pâinea şi cuţitul în mâini), la fierul ierbii, spuneam, cacealmaua şi loviturile sub centură sunt în floare. Nu ştiu cine o să le mai facă recensământul: sunt atât de multe că, probabil, nu mai interesează nici statistic.

Una însă – dintre toate – e cu moţ vechi, extrem de bine rodat în sinistra perioadă a anilor ’90. Pe atunci o puteai lesne încasa pentru faptul, acum axiomatic şi neverosimil pentru cei care n-au apucat-o, perioada în chestie, de a fi vorbit aici româneşte. Mă rog, moldoveneşte, cum mai persista în epocă şi, la ora actuală, în regiuni, cu vorbă accentuat ideologică, insinuând ceva mai mult decât nişte unităţi teritoriale. Da, doamnelor şi domnilor, stimat public, problema limbii, cu tot mâlul identitar, a reapărut în acest mijloc de ianuarie, mult după ce crezurăm că a căzut în desuetudine.

Filmuleţul a apărut pe Facebook, acum patru zile. Un inspector de patrulare opreşte pe cineva în trafic şi-i cere actele. Un calapod ce se regăseşte în zeci de mii de cazuri: nu li se întâmplă doar pietonilor. O diferenţă totuşi de principiu, cel puţin în percepţia celor care au sărit pe Net cu gura, inclusiv tovarăşa başcan Vlah de la Comrat: cazul are loc „pe teritoriul” Găgăuziei, zonă cu mari veleiţăţi geopolitice, altă lume, cum insinua deunăzi pe gagauz.info un deştept cu epoleţi de „comentator politic”.

Şi uite că tocmai aici, în fieful micului nostru separatism intestin (Transnistria e măcar dincolo, peste râu), şi cine?! – un imberb de la patrulare, cu chip şi voce de adolescent, cutează să nu facă sluj, comutând automat, ca majoritatea, pe rusă, ci să vorbească în continuare româneşte. „Gavarite pa-ruski, ia ne ponimaiu!”, îl întrerupe găgăuzul. „Nu sunt obligat”, îi răspunde gradatul şi replica asta, de strict bun-simţ, o să-şi aroge cât de curând, aş face prinsoare, un statut de jalon, evident, al unei alte epoci de recrudescenţă în materie de derută identitară.

Vlah, că tot am pomenit de această doamnă care-l linguşeşte pe Putin la concurenţă – probabil acerbă – cu Dodon, le-a cerut Internelor „o reacţie”: a avut sau nu dreptul poliţistul să se comporte „aşa”?! Diverşi resentimentari sau bovarici, pe bloguri sau direct pe Facebook, i-au ţinut isonul: variază doar intensitatea anatemei, nu şi principiul oprobriului servil din fundal. Chiar dacă, să admitem, totul e un test marca „partidul coordonator”, iar junele inspector cu glas de infantă, un „biet actor” (ca şi arogantul din habitaclu), unisonul ăsta e mai mult decât simptomatic. Văd că s-a umblat iute la clauze, Consiliul pentru Egalitate a sărit şi el cu invocarea „prevederilor legale”, dând o bizară pondere instituţională eternei obedienţe endemice a aborigenului.

Ca o culme a fenomenului, fostul ministru al Culturii, acum desigur degrevat şi afundat până la incisivi în mocirla scrutinului, decretează că „statul trebuie să elaboreze un program foarte clar de studiere a limbii române, preferenţial pentru alolingvi”. Zău? De ce nu şi un program de meditaţii la domiciliu, „preferenţial” pentru găgăuzi şi transnistreni, bucuroşi, probabil, nevoie mare de o asemenea pleaşcă, ei care se consideră demult entităţi în sine, fără tangenţă cu un stat care nu mai pregetă să le caute în coarne şi pe care îl fentează cum pot. Am mai avut asemenea „programe”: n-au făcut decât să consume fonduri aruncate imbecil pe gura unei utopii şi, implicit, a unor ingraţi.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova