Cum să călătoreşti în jurul camerei tale

Nu puteau lipsi, în această perioadă, trimiterile livreşti. Pe primele locuri se situează Ciuma lui Camus (care conduce detaşat), Decameronul lui Boccaccio („poetul Boccaccio ne povesteşte că…”, scrie o jurnalistă într-un prestigios săptămânal), Jurnalul lui Samuel Pepys (un inventar edificator al cărţilor cu acest profil face Marius Chivu într-un excelent articol cu titlul Lectura în vremea pandemiei, în Dilema veche numărul din această săptămână). Nu am văzut însă – exceptând articolul lui Chivu – să fie menţionată cartea lui Xavier de Maistre Călătorie în jurul camerei mele. Xavier de Maistre (1763-1852) a avut o viaţă extraordinară, cu nenumărate şi spectaculoase peripeţii: sunt tentat să vorbesc despre ea, dar nu asta e obiectul acestui text. În 1794, aflat la Torino, Xavier de Maistre a fost condamnat să stea închis în casă timp de 42 de zile (un mizilic, zicem noi astăzi) în urma unui duel. A rezultat o carte, de mici dimensiuni, cu – evident – 42 de capitole, câte unul pentru fiecare zi. Autorul vrea să demonstreze un fapt paradoxal: claustrarea forţată conduce la mai multă libertate. Altruist, împărtăşeşte cititorilor experienţa sa, încrezător în virtuţile ei pedagogice: „Sufletul meu încearcă o satisfacţie indicibilă atunci când mă gândesc că ofer, unui număr infinit de persoane nefericite, o resursă sigură împotriva plictisului şi un balsam pentru necazurile pe care ele le îndură”. Şi de Maistre enumeră avantajele recluziunii: călătoria în jurul camerei tale nu costă nimic, cei bolnavi vor fi la adăpost (!), fricoşii nu vor mai avea a se teme de hoţi etc. Demersul său e simplu, face turul camerei – ţinându-se cât mai aproape de perete – şi numără paşii ca să ne facem o idee despre dimensiunile încăperii, descrie mobilierul – fotoliul, patul, biroul, biblioteca, se opreşte insistent asupra stampelor şi tablourilor de pe pereţi, îşi aminteşte diverse întâmplări, evocă persoane din anturajul său etc. Ca să rezum: a sta închis între patru pereţi este pentru el un prilej perfect de – reiau o formulă binecunoscută – a bate câmpii cu graţie. Cartea a stârnit o anume emulaţie. De Maistre însuşi a scris (cu mai puţin succes) o continuare, Expediţie nocturnă în jurul camerei mele, Alphonse Karr ne-a propus o Călătorie în jurul grădinii mele (1845), un scriitor contemporan, Thomas Clerc, a publicat în 2013 Interior, carte în care ne înfăţişează, cu lux de amănunte, apartamentul său compus din două camere, baie, bucătărie. De unde se vede că şi traiul la bloc poate stimula imaginaţia.

În definitiv, de ce nu? Chiar e musai să fugim de colo-colo, să facem lungi călătorii obositoare, să ne înghesuim în avioane, să ne batem capul cu rezervările la hotel ş.a.m.d.? Am comentat, la timpul potrivit, sclipitorul eseu al lui Pierre Bayard Cum să vorbeşti despre locurile în care n-ai fost (2012). Exemplele pe care le invocă Bayard ne îndeamnă la reflecţie: mulţi consideră că Marco Polo n-a călătorit niciodată în China, se pare de asemenea că Chateaubriand n-a fost în multe din locurile din America pe care le descrie atât de frumos, nici Cendrars n-ar fi călătorit cu transsiberianul, călătorie ce este materia poemului din 1913 Prose du Transsibérien. Dar parcă numai scriitorii… E notoriu cazul ziaristului (un fel de Caracudi american) Jayson Blair de la New York Times care a publicat mai multe „reportaje” de succes, toate scrise în timp ce stătea, tihnit, în apartamentul său, înşelătorie ce a fost, într-un final, descoperită. Din astfel de exemple, Bayard deduce că există o categorie aparte, aceea a călătorilor sedentari, care mizează pe imaginaţie şi, de regulă, pe o solidă documentaţie… Contează, în fond, experienţa afectivă şi capacitatea de a-l implica pe cititor. Bine spunea Cendrars unui prieten care se arăta neîncrezător că scriitorul s-ar fi urcat în transsiberian: „Ce-ţi pasă, din moment ce v-am făcut pe toţi să călătoriţi cu el!”

Vă asigur însă că nu voi aluneca în demagogie ieftină şi să laud avantajele izolării. Aş fi, într-adevăr, bucuros dacă aş şti că, forţaţi de împrejurări, copiii şi preadolescenţii (şi nu numai) s-ar apuca să citească Cei trei muşchetari (despre care Valeriu Gherghel a scris recent o recenzie, spirituală ca de obicei), Contele de Monte-Cristo, Insula misterioasă – nu mai lungesc lista – cărţi extraordinare pe care publicul tânăr le evită, fiindcă nu mai are răbdare şi nici curiozitate. Chiar dacă sunt convins de beneficiile lecturii, evident că suntem, în aceste zile, privaţi de foarte multe alte lucruri. Mă simt frustrat, de pildă, că nu mai pot să merg ca înainte, dimineaţa, de trei-patru ori pe săptămână, pe Lăpuşneanu, la Cafeneaua veche. Dar frustrarea mea nu contează faţă de pericolele cumplite care ameninţă toată această zonă a convivialităţii, a apropierii (şi nu a distanţării) sociale – restaurante, cafenele, baruri etc. Ce să mai zicem de industria turismului, de companiile aeriene, de magazinele mici nealimentare etc.,etc. Ne pândeşte un dezastru economic. Mă crispează afirmaţiile unor imbecili cu nostalgii comunistoide care ne fac morală că ne-am hrănit cu iluzii despre capitalism şi ne spun că, fireşte, salvarea vine de la stat. În primul rând, suntem într-o situaţie limită şi e normal ca statul să intervină. În al doilea rând, toate înlesnirile pe care le acordă guvernele vor fi decontate ulterior, iar greul va apăsa tot pe umerii sectorului privat. Nu trebuie în nici un caz să uităm că China, stat comunist, a ascuns, în mod criminal, vreme de cel puţin două luni, existenţa coronavirusului, iar acum, după metode consacrate, desfăşoară o mizerabilă campanie de propagandă, aruncând vina pe alţii.

Ei poftim, de unde am plecat şi unde am ajuns… Dai politicul afară pe uşă şi el intră pe fereastră!… Încerc să mă reabilitez terminând într-o notă mai veselă. După discursul lui Macron, când acesta a repetat de şase ori că „suntem în război” (ceea ce nu l-a împiedicat să accepte desfăşurarea primului tur al alegerilor locale), minunata publicaţie satirică Le Canard enchaîné a scris că preşedintele francez a decretat „(i)mobilizarea generală”. Şi a titrat pe prima pagină: „Ca să ieşim (din criză) trebuie să ne închidem (la noi acasă)”. Când dai astfel de sfaturi cu zâmbetul pe buze, parcă pilula e mai puţin amară.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor