Caută 
4 MIN
Adunarea pesedistă de la Iaşi a fost un eşec. Şi, totuşi, în Piaţa Unirii s-au adunat (mai bine zis oile susţinătoare au fost adunate)15 000 de susţinători pesedişti moldoveni. Cincisprezece mii!!! Ce mai putem invoca aici? Churchill spunea cândva: "Cel mai puternic argument împotriva democraţiei este o discuţie de cinci minute cu un alegător mediu". Vorbiţi cinci minute cu una dintre aceste oi vorbitoare (oi care în nici un caz nu citesc acest ziar, ziarele în genere) şi vă veţi convinge: prostie, incultură, şmecherie tâmpă, băşcălie balcanică.
Vreau să fac aici şi trista constatare: noi, care înţelegem lucrurile acestea, nu facem nimic să le îndreptăm şi, deci, vinovăţiile noastre sunt la fel de dureroase, când doar comentăm pişicher şi ne cufundăm mereu în aceeaşi bălăcăreală balcanică.
Care "noi" poate vă veţi întreba. Noi, intelectualii. Am făcut această introducere prea lungă şi parcă adusă din condei ca să ajung aici – la intelectuali. Oare intelectualii au misia să îndrepte masele, să le arate cu degetul prăpastia nefastă spre care se îndreaptă oile vorbitoare conduse de bacii cei răi? Chiar trebuie ca un intelectual să se avânte în toiul luptei politice, să se înscrie în "munca de lămurire" (de tip comunist până la urmă) a maselor?
Să fac o precizare. Vorbesc aici de intelectualul pur, ca să zicem aşa, nu de cel pârât "intelectual" pentru că a făcut o facultate, ca să predea geogravarza la gimnaziu, de pildă, sau care umple la număr un birouaş la o instituţie a statului de tăiat frunză la bichon-ul unui ajutor de subşef semianalfabet. Facultatea nu este suficientă ca să capeţi demnitatea de intelectual adevărat. Am întâlnit mulţi oameni cu studii mai puţine, dar cu instinct politic solid, depăşind intelectualiceşte cu mult pe cei care au ca reper în viaţă faptul că au "două facultăţi".
Cei mai mulţi din masa de aşa-zis intelectuali aderă prosteşte la orice dobitoc politic, fie că azi se numeşte Dragnea, iar mâine altcumva. Aceşti pârâţi intelectuali, mânaţi de cine ştie ce laşitate greu de cuantificat, aprobă gesturi şi oameni politici, fac sluj acerebral în faţa oricărei idei politice, de care se îndrăgostesc ca demoazelele de ultimul refren decibelic zdrăngănitor. Ei capătă pe nesimţite, de la televizor sau prin imitaţia înmulţirii ciupercilor după ploaie, plăcerea codoşlâcului politic, aşa cum cocoanele de casă mare se molipsesc de bârfa cotidiană a servitoarelor (şi viceversa). Această predilecţie aduce cu sine linguşirea băloasă a mai sus-numitului dobitoc. Proverbul cu nebunul care aruncă o piatră în baltă şi zece înţelepţi n-o pot scoate se aplică în cazul intelectualilor. Un prost politic cu o gaură imensă în bagajul de idei declară ceva (doar declară, nu acţionează) şi armate acerebrale de intelectuali comentează la nesfârşit, sordin şi searbăd la televizor, în berării sau pe Facebook. Se aduc argumente dintre cele mai trăsnite, se înjură, se scuipă într-un imens spectacol dezacordat care te aduce la disperare şi care face pe tot mai mulţi să se scârbească de politică în general.
Apoliticii de circumstanţă trec deodată pe baricade străine, deşi, de cele mai multe ori, nu au nici un profit din acţiunea lor. Turbulenţele guvernamentale de tot felul îi fac să-şi piardă minţile. Psihozele politice îi înnebunesc. Să ne amintim cum au aderat cei mai mulţi dintre intelectuali la noua societate comunistă care se instaura. Sau cum crema intelectualităţii franceze admira, împotriva oricărei evidenţe, bolşevismul sovietic de tip stalinist. Când minţi luminate din Estul Europei, precum un Panait Istrate (om de stânga, de altfel) sau un Eugen Ionesco, atrăgeau atenţia asupra cangrenei bolşevice, erau atacate furibund de aceşti intelectuali baricadaţi într-o stângă franceză de mai mare râsul, de fapt de mai mare plânsul. Atunci, da, s-a putut vorbi cu îndreptăţire de "trădarea intelectualilor". Bineînţeles, "trădarea" s-a produs pe la noi în primul rând din frică şi laşitate. Dar nu numai de aceasta! Are ceva acest intelectual în capilare care îl face să se comporte aşa. Şi mai înainte, de pildă, intelectualii creştini au intrat precum bovideele în jugul programului Gărzii de Fier. Mircea Eliade povesteşte undeva un caz al unui "excelent romancier" (cine o fi fost?), care, după insurecţia comunistă de la atelierele Griviţa din 1933, a scris repede şi degrabă un roman, ca să arate că el a promovat dintotdeauna o revoluţie socială şi antiburgheză.
Să nu se creadă că nu aprob activitatea acelor intelectuali, care, îmboldiţi de o anumită conştiinţă socială sau naţională, se pun de partea unei sau alteia din mişcările politice.
Dar alta este, după mine, problema. Voi vorbi în articolul viitor despre ceea ce cred că este adevărata certitudine a intelectualului şi, în consecinţă, despre ceea ce înseamnă misia lui. Căci îmi pare că atitudinea corectă a intelectualului faţă de politic trebuie să fie alta decât aceea pe care am prezentat-o aici.
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
