De la tătuca Gică, la mămuca Cristina

De un car de ani, sărbătorile de iarnă sunt aşteptate de iubitorii sportului cu emoţia marilor competiţii mondiale (europene) de handbal feminin. Ultima compeţiţie importantă a anului era şi este menită să îmbunătăţească sărăcia sportului românesc pe echipe. De ani de zile avem speranţe cu carul şi rezultate cu dramul, ceea ce înseamnă că sportul acesta feminin a fost deseori supralicitat, poate şi mai ales din cauza acestei imense jucătoare numită Cristina Neagu. În ultimele ediţii de campionat mondial (în afară de acesta în curs), România s-a clasat pe locul 10 (2017) şi 12 (2019). La Euro, am fost pe locul 12 (2020), iar la Jocurile Olimpice din acest mileniu, România s-a situat pe locul 7 (2008) şi 9 (2016), iar la ediţiile din 2004, 2012 şi 2020 nu s-a calificat. Cu Neagu cu tot! Argintul mondial din 2005, bronzul mondial din 2015 şi cel european din 2010 sunt flori prea rare pentru o ţară cu mereu puternice şi mereu supradimensionate speranţe. Apropos de Cristina Neagu, ediţia europeană din 2010 arată ce mult a contat valorosul nostru inter stânga nu numai în barometrul speranţelor noastre, cât şi în realitatea din teren. Era atunci, în Danemarca şi Norvegia, anul în care Cristina a cucerit primul dintre cele patru titluri de cea mai bună jucătoare a lumii. Cu ea în frunte, România s-a calificat en fanfare în semifinale, urmând a întâlni Suedia, aterizată cu noroc în penultima fază. Ei bine, România considerată super-favorită a pierdut cu 23-25 un meci în care Cristina (care a marcat şapte goluri în ciuda unei evoluţii mai puţin reuşite) a fost mai mult speranţa colegelor sale de echipe şi a suporterilor. Atunci a apărut sloganul „suntem nimic fără Cristina”, care pe parcursul anului s-a amplificat şi a devenit o obsesie.

În 2021, la 33 de ani împliniţi în august, Cristina Neagu a decis să facă o pauză în cariera sa la echipa naţională. Mulţi au gândit că jucătoarea braşoveană este terminată, ceea ce este totalmente fals. Cristina este, în felul ei epuizată, dar nu de vârstă (sunt handbaliste mult mai înaintate sub acest aspect care evoluează încă cu mult succes), ci de multiplele accidentări care i-au slăbit braţul de aruncare şi i-a şubrezit umărul. Mai important este aceea că decizia Cristinei Neagu a fost acceptată (dacă nu aplaudată) de şefii handbalului românesc, în frunte cu preşedintele Alexandru Dedu sau cu tânărul selecţioner Adrian Vasile.

Încă de la episodul din 2010, cu Suedia, Cristina Neagu şi-a dat seama că se aşteaptă prea multe de la ea. Să fie marele coordonator, marele pasator, marele marcator. Când echipa pierdea, explicaţia era stereotipică: „ce să facem, a prins şi Neagu o zi mai slabă, e şi ea om, nu maşină de handbal”. Lucru care a înfuriat-o şi pe marea jucătoare, de multe ori, „antrenorul din teren”, care îşi acuza colegele, mai voalat sau mai direct, că se tem să arunce la poartă pe motiv că „rezolvă Cristina”. Acuzaţii care s-au cronicizat de-a lungul anilor. Ne place să credem că atât Cristina, cât şi cei decidenţi au înţeles că naţionala de handbal trebuie să înveţe să joace fără ea. Un mare turneu final era momentul diferit ca să se poată construi o formulă de echipă la care revenirea Cristinei Neagu să fie un bonus pentru Olimpiada din 2024, nu elementul salvator.

Ceva asemănător cu naţionala de fotbal de la Euro 2000. Calificată cu aportul decisiv al lui Gică Hagi, readus la naţională cu cenaclul reînviat al răposatului Adrian Păunescu, dezamăgitoare în primele două meciuri la turneul final, echipa tricoloră, condusă de Emerich Ienei,a făcut un meci superb cu Anglia, taman fără Gică, suspendat în acel meci. S-a dovedit că naţionala de fotbal a României există şi fără tătucul ei, devenit, în gândirea majoritară, mult prea indispendabil.

Ne place să credem că atât „DJ Vasile” cum i se mai zice tânărului antrenor, cât şi jucătoarea au sacrificat un mondial tocmai pentru asemenea experiment. Iar clasarea naţionalei pe un loc apropiat de cele din ediţiile precedente, unele chiar cu Cristina Neagu, arată că episodul 2021 al naţionalei nu este chiar atât de catastrofal cum pare să-l zugrăvească chiar unii gazetari cu viziuni apocaliptice.

Iar unele jucătoare, precum Cristina Laslo, Lorena Ostase ori Bianca Bazaliu, au căpătat un plus de experienţă, utilă şi poate salvatoare pentru vremurile când Neagu nu va mai putea fi deloc „mămuca Cristina” şi-şi va atârna echipamentul în cui.