Demos şi anticorupţia

Un lucru care mă bucură mult e că Demos acceptă definiţia standard a corupţiei: „folosirea abuzivă a funcţiei publice în scopuri private“. Pentru cine a urmărit discuţiile mele cu ei pe Facebook, recunoaşterea ca validă a definiţiei standard e, în cazul De­mos, un mare pas înainte. De acum înainte nu ne mai putem aştepta ca membri ai Demos să respingă definiţia asta şi să vină cu teorii obscure despre ce este, de fapt, corupţia – sau, dacă o vor face, putem măcar să le punem în faţă propriul lor document.

Al doilea lucru demn de remarcat este că Demos cere explicit ca instituţiile menite să combată corupţia să fie independente de factorul politic. În viziunea Demos, politicile anticorupţie trebuie să fie constituţionale (în sensul respectării separării puterilor), democratice (în sensul respectării drepturilor omului), eficiente şi preventive. Bun, sunt şi locuri în care viziunea Demos mi se pare fie pripită, fie autocontradictorie. De exemplu, potrivit documentului Demos, politica curentă de combatere a corupţiei ar fi haotică, selectivă şi problematică din punct de vedere procedural.

În privinţa selectivităţii, teza Demos e demonstrabil falsă. În privinţa haosului, niciun raport al Comisiei Europene cu privire la progresele României în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare nu caracterizează drept haotică activitatea DNA, aşa încât, fără explicaţii suplimentare, teza Demos e pur propagandistică. Cât priveşte procedurile, ele sunt stabilite de legiuitor, nu de instituţiile anticorupţie. Faptul că Demos ignoră lucrul ăsta şi pune problema procedurilor în cârca DNA e regretabil.

În ceea ce priveşte contradicţiile, documentul Demos afirmă că, în România, „corupţia cu cele mai grave efecte economice şi legale este adesea întâlnită la confluenţa activităţii marilor companii şi a marilor afaceri cu activitatea politicienilor de la vârf.“

Bun, Demos e un partid cu simpatii so­cialiste şi e dreptul lui să fie astfel. Aşa fiind, el e obligat ca, din punct de vedere ideologic, să atribuie tot felul de rele marilor companii ca expresii ale capitalismului global sau local. Uneori, aceste rele chiar există, chiar dacă ele nu fac în realitate dovada că ar reprezenta malignitatea de fond a capitalismului, aşa cum cred socialiştii. Dar să afirmi că, în România, marile companii sunt principala sursă a corupţiei înseamnă să ieşi din zona descrierii, chiar şi partizane ideologic, a realităţii, şi să intri fără rest în zona propagandei pure, fără niciun fel de contact cu realitatea. Adică, simplu spus, înseamnă să baţi câmpii.

În răspăr cu propriile sale afinităţi ideologice, Demos afirmă, în acelaşi document, că „lupta anticorupţie trebuie să ia în calcul şi sistemele construite de reţelele de mare corupţie, în mod special în zonele cu un grad ridicat al capturii statului, în care funcţio­narii publici sunt adesea constrânşi de reţelele infracţionale şi de demnitarii superior ierarhic să participe la actele de corupţie.“

Cum fenomenul capturării statului e mult anterior apariţiei multinaţionalelor şi a celorlalte companii private mari pe piaţa ro­mânească şi cum el a fost generat de cartelizarea partidelor imediat după 1990, Demos pare că susţine în acelaşi document două teze reciproc incompatibile: teza că sursa corupţiei stă în cartelizarea partidelor şi teza că sursa corupţiei e capitalismul global sau local (reprezentat prin marile companii private).

Aştept ca Demos să decidă, într-o eventuală versiune revizuită a documentului, pe care dintre cele două teze o susţine, fiindcă, repet, ele sunt reciproc incompatibile.

O altă teză discutabilă pe care Demos o avansează este aceea că lupta împotriva corupţiei a creat blocaje instituţionale şi a sădit teamă în rândul funcţionarilor de bună-credinţă. Dar aceste blocaje nu dovedesc, de fapt, decât că lupta împotriva corupţiei este eficientă şi că ea obligă instituţiile să-şi revizuiască practicile, ceea ce ar trebui salutat ca un lucru bun.

Cât priveşte prevenirea corupţiei, găsesc ciudat că Demos pare să ignore că în România avem, printre altele, Legea 7/2004 şi Legea 477/2004, ba chiar că avem o strategie naţională anticorupţie în care sunt menţionate explicit şi mecanismele de combatere, şi cele de prevenţie a corupţiei.

Faptul că un partid politic, fie el şi foarte nou, ignoră lucrurile astea şi face analize mai mult după ureche, fără consultarea unor experţi în domeniu, mi se pare de rău augur.

Bun, cam astea au fost lucrurile – bune şi mai puţin bune – pe care le-am avut de spus, într-o primă instanţă, despre viziunea Demos cu privire la combaterea corupţiei.

Îi felicit încă o dată pentru faptul că au produs, în fine, un document pe tema asta – şi aştept versiunea lui îmbunătăţită.