„Depresia de ţară”

Se trasau din timp viitoarele artere stradale, se făceau planurile noilor edificii. Arhitecţii şi inginerii lucrau mână în mână cu dezvoltatorii interni ş externi imobiliari, trasând o linie din ce în ce mai modernă Istanbulului. „În epoca modernă – scrie Charle King – mahallele minorităţilor nu au mai fost capabile să se auto-susţină. Începuseră deja să fie slăbite de la sfârşitul secolului al XVII- lea, când musulmanii ajunseseră la bunăstare şi cu averile lor în creştere se mutaseră în cartiere care fuseseră cândva creştine sau evreieşti. Dar ideea de-a rămâne fiecare în sfera lui a rămas una din legile nescrise ale urbanităţii până la sfârşitul imperiului. Nu te duce la incendiu sau la o bătălie, spunea evreii în ladino. Structura mahallelor din Istanbul nu era numai rezultatul unor grupări naturale de comunităţi religioase adunate în jurul moscheilor, bisericilor şi sinagogilor. Era, de asemenea, o strategie de supravieţuire: un mod de a-ţi vedea de propriile treburi, ţinând capul plecat şi lăsând chestiunile majore ale politicii economiei pe seama celor puternici.” Strategia aceasta de a închide ochii la ceea ce se petrece în jur, moştenită din perioada de glorie a imperiului, a făcut să fie posibilă şi incendierea sistematică a unor cartiere din Istanbul şi reconstruirea lor în scopul îmbogăţirii dezvoltatorilor imobiliari. Populaţia a vorbit pe la colţuri, dar autorităţile au tăcut; nimeni nu a cercetat cauzele incendiilor. Dar iată şi mobilul care a împins capitalul la astfel de fapte: „Un supus nemusulman – scrie autorul – se putea bucura de o serie impresionantă de privilegii economice sub otomani atâta timp cât putea convinge un grup străin să-l ia sub protecţia sa. Aşa-numitul sistem al capitulaţiilor, rezultat al negocierilor de forţă ale puterilor străine, începând cu genovezii până la britanici şi francezi. Practic, acesta scutea angajaţii locali ai firmelor internaţionale de la legea otomană şi acorda afacerilor străine acces direct, protejat, la economia otomană. Cu timpul, însă, sistemul capitulaţiilor a ajuns să definească atât economia internă, cât şi comerţul internaţional. Ambele se aflau în mare parte în mâinile coloniilor străine, cum erau numite adesea, acumulând o bogăţie substanţială în grandioasele lor complexuri şi birouri de afaceri în Pera, Galata, şi alte zone la nord de Cornul de Aur.”

 În goana lui după câştig, investitorii din afară, mână în mână cu susţinătorii lor din interior, nu au avut nici un fel de scrupule asupra modului de a obţine profituri din ce în ce mai mari, din comerţ, dar şi de pe piaţa imobiliară. Astfel s-a dezvoltat Istanbulul modern. Existau, acolo, în acele epoci, incendiatori de ocazie, dar şi incendiatori profesionişti, care îşi cunoşteau la perfecţiune meseria şi lucrau sub acoperirea autorităţilor şi, bineînţeles, a mafiei, fără să-şi asume prea mare risc. Familiaritatea cu străinii şi duplicitatea autorităţilor au perpetuat această stare de lucruri până la sfârşitul Primului Război Mondial şi ocuparea Istanbulul de către Aliaţi: ”Mari incendii erau provocate la fiecare câteva săptămâni în Constantinopol, măturând, uneori dintr-un singur foc, mii de case turceşti, în timp ce agenţii imobiliari greci ajungeau uneori la faţa locului înaintea de răcirea cenuşii, astfel s-a petrecut în perioada armistiţiului expulzarea turcilor din Constantinopol.”

Pasajul acesta din Naşterea Istanbulul modern ne trimite cu gândul la incendierea Romei de către împăratul Nero şi la incendiile devastatoare ce au zguduit nu de mult Grecia, dar şi la situaţia politică de la noi. Nu mă refer, desigur, când zic „la noi” la incendiul de Clubul Colectiv, ci la discordia ce a pus stăpânire pe ţară. Parafrazându-l pe Adrian Cioroianu, aş putea spune că e istoria cea mai fascinantă, iar unirea, sub semnul Centenarului, se construieşte, năruindu-se zi de zi şi ceas de ceas…

                                                            *

„Şopteşte-mi pe chat cum mai eşti/ în timp ce ţara se duce de râpă!/îţi aminteşti cum Dumnezeu/ îl întreba pe Hristos,/ într-una din evangheliile imposibile/ dacă i-a vestit pe cei adormiţi?” – aşa începe recentul volum al Ruxandrei Cesereanu, apărut la Ed. 45 – Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară, subintitulat – un manifest. Ruxandra Cesereanu nu precizează despre ce anume l-a întrebat Dumnezeu pe Isus? Despre venirea, despre răstignirea sau înălţarea sa la ceruri?! „Ţara e ca o jupuitură acum,/ dar dincolo de piele nu se mai vede carnea,/ ci un drapel găurit/ care miroase a vechi şi bătrân./ tu eşti captiv în oasele tale craniene/ iar ţara stă lângă noi ca un căţel părăsit./ depresia personală şi depresia de ţară sunt nişte azilante pe o bancă,/ în poarta casei, sub un cireş jerpelit,/ în vreme ce pe drum trec camioane şi autobuze prăfuite,/ pe geamurile lor un copil călător a scris cu arătătorul mami te iubesc tati mi-e dor de tine./ depresia de ţară se poate preschimba/ oricând în depresie personală”, spune Ruxandra Cesereanu. Poemul său are aerul unei simfonii articulate pe o arie minimalistă. Realitatea României din epoca Ioahanis se suprapune peste realitatea României ceauşiste şi postceauşiste, bulversate de tranziţie: „navetiştii între oraşele de graniţă ştiu ce e limita,/ iar cei aflaţi la graniţa propriei lor tigve cunosc prea/ bine falia. în mijlocul patriei, provincialii/ au inima pusă la bătaie, zărind pigmenţi stelari printre vârtejuri de pixeli./ pagode politice cu bodyguarzi guşaţi,/ clădiri cu birouri înfăşate în sfori şi curăţate cu mănuşi de menaj,/ aici trăiesc purtătorii de seifuri, înglobaţii în puterea hârtiilor,/ gheişele congreselor deghizate în diriguitoare de oraş,/ legislatorii macho/ înfricaţi de coitus interruptus,/ simandicoşii congreselor şi limbarnicii de pe marginea lor/, frizerii parlamentari cu bacalaureatul plumbuit/ …/ născocitorii iscodiţi purtând insigna/ pe care sunt desenate degetele dreptăţii de la mâna dreaptă./ şi iată chemarea împărtăşaniei dintotdeauna:/ veniţi în lumină!/ vertij de ţară sau vertij privat."

Nu-mi dau seama dacă poemul Ruxandrei Cesereanu e mai mult rodul unei construcţii raţionale asumate sau rodul fanteziei sale stimulate de impulsurile acumulate în structurile ambigue ale subconştientul. La prima vedere, în eul său lăuntric se întrepătrund şi unele şi altele, adică şi logica, şi raţiunea, dar şi frustrările de ordin existenţial, şi social. „Agora noastră era mai pestriţă şi mai voioasă decât un carnaval veneţian ori brazilian,/- scrie ea – / ţarcul de sârmă ghimpată a fost dus la muzeu,/ românul s-a născut proclet, era scrijelit pe o bancă în parc,/ dar noi ne-am încăpăţânat să credem că românul/ s-a născut poet/ pe frig, zăpadă,/ mâzgă, ploaie./ iar viaţa merge înainte cu toate intestinele ei ieşite în afară./ o pictură flamandă cu regele Mihai/ şi cavalerul său de onoare/ Cornelius în nopţile din cartea românească a morţilor,/ ultimul suveran iubit în sfârşit ca singurul martor al lui Dumnezeu pe acest pământ,/ şi clonele stridente ale politicienilor, fotografii făcute în hala zoologică din parlament,/ morala noastră e harachiri în hemoragia de acum./ aici te-ai născut şi în ţara asta trăieşti, chiar dacă nu eşti poet.”

Întrebarea lui Dumnezeu rămâne însă actuală şi azi. Numai cei adormiţi puteau înţelege mesajul lui Iisus. Ceilalţi erau prea aproape de el ca să creadă în misiunea lui pacificatoare. Mesajul poemului Ruxandrei Cesereanu poate fi dedus din acest pasaj finall: „Închipuindu-ţi că undeva se găseşte un far,/ de unde viaţa se poate zări ca un nevermarket./ spaima noastră dintotdeauna, alienarea./ să ştii că nu e noapte în care să nu mă tem de Hristos din ceilalţi, dar nu e nici o noapte/ în care să nu ştiu că fiecare va învia măcar pe jumătate,/ chiar şi eu voi face la fel/ deşi am fost toţi apostolii şi Mariile toate./ mărşăluim, rezistăm, suntem vii./ iar acum, la sfârşit, întreb a treia şi ultima oară,/ ca într-o parabolă de pe vremea comunismului,/ rostită în odăi/ stinghere, mirosind a petrol:/ i-ai vestit pe cei adormiţi?”

Aşa se întâmplă şi cu realitatea românească din zilele noastre. Ce se întâmplă cu noi azi nu poate fi perceput şi înţeles decât de către cei adormiţi întru Domnul.