DESCHIDEREA CERCULUI. Secvenţe de război

1) Final de spectacol într-un teatru rusesc. Actorii primesc ropote de aplauze. S-a jucat Cehov, se pare. Poate Pescăruşul ori Livada de vişini. Publicul va fi rezonat cu starea de melancolie sfâşietoare a personajelor. Lumea rusă a lui Cehov la sfârşit de ciclu istoric, o lume încărcată de tristeţi şi fantasme. O voce plăpândă întrerupe finalul apoteotic. Aflu că e un psiholog care strigă disperat: Nietvoinî! (Nu războiului!) Actorii se mişcă precum nişte jucării teleghidate, acceptă satisfăcuţi aplauzele şi ignoră vocea izolată a protestatarului. Se înclină politicos, fără urmă de emoţie. Tocmai ei,receptacolii tristeţilor cehoviene… Roboţii şi-au făcut datoria, roboţii pot să se retragă! Lumea de azi, a războiului crud purtat de armata şi conaţionalii lor pare să nu existe. Ei trăiesc în lumea lui Cehov, o lume a durerilor cantonată exclusiv în trecut. Vocea atipică a psihologului nu-i tulbură, întrucât toate dictaturile construiesc bariere între epoci şi extrag manierist din trecut doar ceea ce le convine. Te aştepţi la o grimasă, eventual la un puseu de conştiinţă din partea lor, însă ei se comportă asemenea histrionilor…. De aceea, probabil, vechii greci i-au numit astfel şi i-au aşezat în coada plutonulu iprofesiunilor artistice.

Publicul e la fel de opac faţă de protestatar, acoperindu-i vocea firavă cu aplauze prelungite. Protestatarul va fi fost săltat între timp de poliţie şi acuzat de tulburarea ordinii publice ori defetism. Publicul nu e deloc interest de acest personaj insolit. Doar trăieşte întru Cehov, asemenea histrionilor de pe scenă. A dispărut cumva protestatrul? E problema lui… Îmi vine în minte mesajul lui Ken Kesey din Zbor deasupra unui cuib de cuci. Pensionarii dintr-un ospiciu sunt terorizaţi de Sora Şefă. Eroul încearcă să-i conducă spre libertate, dar pacienţii refuză de teama lumii din afară, optând pentru siguranţa ţarcului. Sindromul Stockholm. Pentru că asta fac dictaturile din oameni: nu doar că îi privează de libertate, dar îi fac să se şi teamă de ea. Despre asta e vorba în vreme de război şi în finalul reprezentaţiei dintr-un teatru rusesc.

2) Tineri ruşi chestionaţi de jurnalişti. Par să fie cu bagajele pregătite, undeva la frontieră. Poate că mâna lungă a Ohranei nu-i mai ajunge. De aceea vorbesc fără ocolişuri. Urăsc războiul făcut de Putin pentru gloria lui. Vrea Rusia noi spaţii, dar pentru ce-i trebuie, doar are cu prisosinţă! se întreabă un tânăr dezinvolt. Pare că a surprins în această sinceră nedumerire toată drama Rusiei: obsesia devoratoare de spaţii. Tinerii sunt îndreptăţiţi să trăiască, nu să moară pentru o idee de măreţie care nu le mai spune nimic. În interstiţiul regimurilor autoritare se salvează din totdeauna idei şi oameni liberi dispuşi să creadă în raţionalitatea istoriei. Unii au uşoare ezitări atunci când vine vorba despre dreptatea cauzei ucrainenilor. Anii lungi ai îndoctrinării par să fi opacizat unele canale ale memoriei şi conştiinţei. Chiar dacă ideea ucraineană este uşor confuză, absurditatea războiului e asumată fără dileme. Atunci când această generaţie va accepta fără rezerve dreptul ucrainenilor la existenţa istorică, ea va fi făcut pasul decisiv spre toleranţă şi desprinderea de fantasma măreţiei ruseşti. Posibil ca diferenţa să o facă această generaţie de tineri ruşi, care gândesc în termen iraţionali istoria. Sau poate mai e nevoie de timp. Cine ştie? Poate şi Dumnezeu mai are să cerceteze misteriosul „suflet rus”.

Dar istoricii ruşi? Cum procedează aceştia în regimul lui Putin? Îi deleagă lui Dumnezeu întreaga misiune a salvării? Din păcate ei par să joace cazaciocul, împreună cu patriarhul Kiril.

3) Războiul Rusiei a generat şi un conflict ideologic în România. Nu o să recurg la o formulă partizană, folosită cândva de liberali împotriva conservatorilor, atunci când vorbeau despre „Plevna internă a reacţiunii”. Aş putea provoca o furtună de proteste din partea liberalilor novisimi, mai bine cunoscuţi ca iohannesieni. Războiul Rusiei şi propaganda pro putinistă au creat o falie nouă şi în precara solidaritate românească. S-au reactivat nostalgicii comunismului, fanii egalitarismului, victimele capitalismului sălbatic de la noi, ipochiminii eliptici de idealuri libertare ori pacienţii ospiciului lui Ken Kesey.

Dacă aceştia constituie oarecum un personaj colectiv, trolii ruşi se individualizează ca personaje principale. Ei au ca numitor comun neîncrederea în instituţiile Uniunii Europene, şi sigur suferă de un complex abia mascat de superioritate, de narcisism şi megalomanie. Ei întreţin, pe de o parte, teama paralizantă de Rusia, iar pe de altă parte cultivă nevoia de precauţie în raport cu pretenţiile lui Putin, pentru a nu provoca o furtună istorică devastatoare. Evoc doar câteva figuri care îmi provoacă, trebuie să mărturisesc, o senzaţie de căldură în stomac. Profetul de serviciu e inestimabilul „domn profesor Stan”. Cu şase luni în urmă penibilul păpuşar profeţea victoria lui Putin în trei zile. Iar unii îl sorb din priviri, convinşi că e o eminenţă cenuşie. Nu o să pronunţ numele unui alt giuvaier, supranumit şi „gigantul din Găgeşti”. Analizele lui halucinante sunt demne de cascadorii râsului. Nu şi publicul lui fidel, care-l idolatrizează.

Nu pot evita să o numesc însă pe Alina Mungiu, un personaj sofisticat ce practică eschiva, paradoxul, contradictorialitatea ori parada de subtilităţi dobândită din lectura unor cărţi străine. În aerul tare al intereselor prusace de la Berlin a deprins, se pare, cultura duplicităţii, astfel încât îngrijorarea ei majoră este ca Europa să menajeze interesele lui Putin. Nici doamna Angela Merckel nu ar fi mai explicită! Pentru Alina Mungiu, la fel ca şi pentru doamna cancelar, Ucraina pare să nu existe, întrucât toată planeta se învârte în jurul axei intereselor ruseşti. Înclin să cred că sunt destui intelectuali pe listele de plată ale FSB, care nu apără mai aprig Rusia decât o face concitadina noastră.

Mihai Dorin este istoric şi publicist