Despre avatarurile artistice ale d-lui Bulai

Îmi continui ideea legată de hirotonirea femeilor lansată în spaţiul public de dl. deputat Iulian Bulai, preşedintele Comisiei de cultură a Camerei Deputaţilor, care, în urmă cu câţiva ani putea fi văzut stând în chip de statuie (îl interpreta pe Ibsen) la colţul străzilor din capitala Norvegiei. Statuile vivante nu pot fi interpretate de oricine. Trebuie să posezi harul de a sta încremenit ore în şir în faţa publicului fără să clipeşti şi fără să-ţi mişti picioarele sau mâinile, chiar şi atunci când pe faţa ta se aşează o muscă.

Dl. Iulian Bulai a avut o astfel de experienţă, încununată, desigur, cu succes. A mai avut şi o alta, tot în Norvegia, legată de umflarea şi răsucirea baloanelor în stradă, care luau diverse configuraţii; baloane, pe care dl. Iulian încerca să le vândă trecătorilor, ca să câştige suficienţi bani să-şi poată plăti taxele la Şcoala de arte Einar Granum din Oslo.

Deşi îl interpreta pe Ibsen, figura lui stranie mi-a adus aminte mai degrabă de tânărul Knut Hamsun şi de personajul său care apare în romanul Foamea. Stând încremenit pe străzi, dl. Bulai a meditat profund la condiţia sa de artist al străzii. I s-au perindat prin faţă multe chipuri şi a avut parte de multe comentarii, unele măgulitoare, altele nu prea, care i-au stimulat ambiţia să urce cât mai sus pe scara socială, pentru a-şi răzbuna umilinţele. Nu ştim dacă s-a îndrăgostit de Ibsen, pe care îl interpreta, sau de piesele sale. Poate de Peer Gynt, poate de Un duşman al poporului, poate de O casă de păpuşi, poate de Strigoii, de Raţa sălbatică, sau poate de Femeia mării, sau de Stâlpii societăţii, dorind să devină la rândul său un stâlp al noii societăţi pe care tânăra generaţie încearcă să o construiască schimbând din temelii România. Cert este că stând ore întregi nemişcat la colţul străzilor din Oslo sau în piaţa publică, dlui Bulai i-au trecut prin cap multe idei. Un fapt admirabil este acela că domnia sa, trecând peste toate neajunsurile, şi-a continuat munca, strângând, pe parcursul unui an, suficienţi bani (circa 20 000 de euro) ca să-şi poată plăti taxele de şcolarizare şi toate cheltuielile legate de perfecţionarea sa. Mai adăugăm faptul că el singur şi-a confecţionat masca, favoriţii şi costumul de epocă.

Dar avatarurile dlui Bulai nu s-au oprit la cunoştinţele dobândite despre arta vizuală de la Şcoala de artă din Oslo. El şi-a luat licenţa la Academia de Arte din Lisabona, continuându-şi studiile de masterat la Beijing şi apoi din nou la Oslo. Ambiţios din fire, el a abordat şi un alt domeniu; cel al diplomaţiei culturale, la Berlin şi Siena. Mai adăugăm că a mai fost intermitent administrator şi clopotar la o biserică luterană. Şi de aici s-a ales cu multe idei. Cunoaşte limbile engleză, norvegiană, portugheză, italiană, germană, fiind iniţiat şi în chineză (a făcut cursuri cu un mandarin). Prin urmare, dl. Iulian e un tânăr foarte bine şcolit. Iar noile idei i s-au lipit ca nişte fluturaşi plini de tot felul de inscripţii şi lozinci de trup, astfel încât acum, de la înălţimea staturii unui deputat, pentru a se lepăda de surplusul de cunoştinţe acumulate, el simte nevoia să le propage în spaţiul public, în căutate de adepţi. Am putea să ne gândim că având o vastă experienţă în arta stradală, forţele diurne şi nocturne ce veghează asupra destinului său i-au deschis un larg culoar pentru a putea propaga noile idei şi de pe un alt podium decât cel de artist vizual. Sau poate că propaganda lui a pornit în urma unui crez interior, dl. Bulai a simţit venind viitorul în faţa sa şi i-a ieşit în întâmpinare. Poate că în sine sa, în urma peregrinărilor prin Europa şi prin lume, dl. deputat Bulai se crede într-adevăr un mesager al noului, de aici şi tendinţa de-a lupta cu vechile mentalităţi.

În fine, ideea domniei sale legată de hirotonirea femeilor în lumea ortodoxă nu e lipsită de miză. El a aruncat-o în spaţiul public ca pe o grenadă fumigenă nu doar cu scopul de-a şoca. Acţiunea lui trebuie privită ca pe un fel de happening sau performance cu bătaie lungă în timp. Dincolo de aparenţa unui tânăr avântat, dl. Bulai e un om calculat şi cât se poate de pragmatic. Dacă n-ar fi fost aşa, nu ar fi ajuns în Parlament. Scopul lui nemărturisit a fost acela de-a face ca lumea să se obişnuiască încetul cu încetul cu ideea că şi femeile pot deveni preoţi, nu numai în lumea protestantă, ci şi în lumea ortodoxă. Căci, odată ce biserica în urmă cu câteva secole a decartat că şi femeile au suflet, acum trebuie să meargă mai departe şi să le acorde drepturi de a oficia slujbe religioase. În bisericile occidentale, în Norvegia, în Suedia şi în Ţările de Jos, şi în altele, în special în lumea protestantă, acest fapt s-a produs de mult. Acum a sosit, probabil şi rândul ţărilor din Est să se alinieze la noile tendinţe civice şi religioase.

Consider că nu e cazul să ne ascundem după deget: în fond, cu ce sunt mai prejos femeile decât bărbaţii?

Eu zic că în multe privinţe sunt mai presus: aici nu încape nici o îndoială.

Apoi trebuie să percepem cu ochi limpezi şi raţionali lumea în care trăim. Trebuie să fim conştienţi că diferenţa dintre sexe încetul cu încetul se atenuează, asta datorită modului nostru de existenţă.

În curând, ca entităţi vom aparţine ambelor genuri. În fond, spre asta tinde lumea postmodernă.

Şi atunci, de ce să ne împotrivim schimbărilor de formă şi de fond?

Atunci când vom fi şi una, şi alta, oare care parte din noi va pătrunde în altar? Partea bărbătească din om va sta înăuntru, în timp ce cealaltă parte se va ploconi în faţa lui, sau invers? Cine şi în faţa cui se va spovedi?!

Nu trebuie să ignorăm încă un fapt: în era ultra informaţională, pe măsură ce înaintăm în post-post modernitate, lumea are tendinţa să se întoarcă la epoca tribală. Suntem mai aproape astăzi de omul peşterilor decât oricând. Şi acesta este unul din paradoxurile lumii în care trăim.

În epoca tribală şi chiar cea post-tribală, femeia avea un rol important în cadrul comunităţii. Bărbatul era vânător şi luptător, el asigura în mare procurarea hranei şi apăra tribul în caz de primejdie. Femeia era însă stâlpul peşterii. În jurul ei se învârtea lumea omului preistoric. Tot ea a asigurat o bună perioadă de timp şi ceremonialele magice şi religioase.

Şi modelul acesta de societate cu tentă matriarhală s-a perpetuat în mare, cu excepţiile de rigoare, şi în lumea Greciei şi a Romei antice.

O serie de izvoare arheologice, de epigrafe, dar şi multe documente istorice atestă faptul că în domeniul ritualurilor sacre femeile jucau un rol important în lumea greacă şi romană. În domeniul preoţiei, femeile erau egale cu bărbaţii.

În lumea post-modernă, are loc o schimbare de paradigmă. Se simte dorinţa de întoarcere la vechile ritualuri păgâne.

Religia, desigur, va exista. Dar va lua cu totul alte forme decât cele din prezent.

Probabil se va întâmpla un fenomen similar cu cel întâmplat în scurta perioada de domnie a împăratului Iulian Apostatul, când creştinismul a fost abolit, şi lumea s-a întors înapoi la cultul zeilor.

Să vedem care va fi zeul la care se va închina viitoarea omenire.

Va fi computerul sau iPhone-ul ultra performant?

Va fi Big Data?

La picioarele cărui zeu vom aduce ofrande?

Noi ne-am născut într-o astfel de epocă şi ne este groază să ne schimbăm viaţa şi concepţiile cu 180 de grade.  

…Recent, la festivitatea de decernare a premiilor literare Ziarului de Iaşi, am discutat pe marginea ideilor dlui Bulai cu un preot ortodox şi cu un emerit profesor universitar, prezenţi la ceremonie. Spre surprinderea mea, preotul nu şi-a arătat indignarea, cum mă aşteptam, aruncând anatemă asupra dlui Bulai, ci a ascultat cu mult calm discuţia mea cu emeritul profesor universitar, care a spus, printre altele, că mai târziu sau mai devreme acest fapt va deveni invitabil şi că biserica ortodoxă nu va avea încotro şi va accepta şi ideea ca femeile să devină preoţi.

Mai mult decât atât, profesorul a povestit că în perindările sale prin spaţiul nordic, a intrat într-o biserică luterană, unde slujea o reprezentată a sexului frumos şi a fost profund impresionat de empatia şi căldura umană pe care o degaja femeia preot asupra enoriaşilor din lăcaş.

În fine, cum să vă spun, ca să fiu mai bine înţeles?! Ideile acestea sunt, desigur, neliniştitoare pentru mulţi dintre voi, cum sunt şi pentru mine. Ele ne tulbură profund concepţiile religioase şi conştiinţa. Trăim, în fond, în epoca marilor schimbări. Şi vrem, nu vrem, ne lovim de ele. Unii le acceptă, alţii nu.

În ce mă priveşte, eu tind să mă situez de o anumită parte a unui cumplit blestem chinezesc, care sună astfel: „Te blestem să te naşti în epoca marilor schimbări!”

Noi ne-am născut într-o astfel de epocă.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist