Caută 
1 MIN
Care este deci rostul fundamental al unui cod de etică într-o companie? Pe scurt, rostul unui astfel de cod este acela de a crea şi de a menţine, în interiorul firmei, o societate de indivizi.
Zilele trecute mă întâlnesc cu un amic care formulează următoarea teză: „Managerii de la nivelurile superioare din multinaţionale sunt interesaţi exclusiv de managementul preţului acţiunilor. Din perspectiva asta, singura care contează de fapt, codurile de etică există fiindcă simpla lor existenţă adaugă câteva fracţiuni de cent la preţul unei acţiuni.”
Voi reformula teza. Companiile (multinaţionale sau nu) sunt organizaţii orientate spre obţinerea de profit monetar. Profitul este scopul fundamental al oricărei astfel de organizaţii. Orice activitate din cadrul unei firme, orice alt scop pe care firma şi-l asumă este un simplu instrument prin care se atinge scopul fundamental: creşterea profitului sau scăderea costurilor. Altfel, activitatea sau scopul respectiv nu se justifică. Şi dacă aşa stau lucrurile, introducerea şi aplicarea unui cod de etică sunt instrumente de creştere a profitului.
Dar în ce sens poate fi un cod de etică un instrument de creştere a profitului? Un prim sens este cel sugerat de amicul meu: codul de etică este un simplu ornament stilistic, însă unul care dă bine la public prin aceea că simpla sa existenţă sugerează onestitate, ceea ce generează încredere. Pe scurt, codul de etică este un panaş util, însă utilitatea sa nu derivă din substanţa pe care o infuzează în interiorul firmei, ci din imaginea pozitivă pe care firma o proiectează, prin el, spre exterior. Cu alte cuvinte, codul de etică generează profit prin aceea că este un instrument de PR. Niciun manager „adevărat” nu-l ia propriu-zis în serios, dar toţi îl promovează ca o componentă importantă a imaginii firmei.
Paragraful de mai sus descrie cu maximă exactitate modul de gândire al managerului român. Mă grăbesc să adaug aici că, în articolul de faţă, sintagma „manager român” este folosită ca substitut politicos pentru „incompetenţă” sau „mediocritate” – şi asta doar atunci când nu este folosită pur şi simplu ca exemplu de contradicţie în termeni.
Există un motiv pentru care niciun manager român nu a ajuns până acum CEO, COO sau CBDO într-o multinaţională (acelaşi pentru care niciun manager român nu a reuşit până în prezent să transforme o afacere locală într-una multinaţională administrată tot de el). Un mod simplu de a înţelege care e acest motiv este să precizez celălalt sens al ideii potrivit căreia codul de etică este un instrument generator de profit – sensul care scapă întotdeauna managerilor români.
Care este deci rostul fundamental al unui cod de etică într-o companie? Pe scurt, rostul unui astfel de cod este acela de a crea şi de a menţine, în interiorul firmei, o societate de indivizi.
Societatea de indivizi nu este una naturală, care apare spontan. Dimpotrivă, ea este un artefact, cel mai important produs al modernităţii. În mod natural, societăţile omeneşti – ca şi societăţile celorlalte mamifere – sunt societăţi de persoane, construite pe relaţiile personale care se creează în interiorul unui grup restrâns.
Cea mai importantă relaţie personală este cea de sânge – de unde şi faptul că modelul pe care se construiesc societăţile de persoane la oameni este cel al familiei extinse. Grupul fundamental este compus din părinţi, copii, bunici, unchi, mătuşi şi veri. Rudelor de sânge li se adaugă rudele prin alianţă (afinii), rudele religioase, prietenii (ca substitut de rude) şi patronii în sens roman, cei cărora le faci daruri în schimbul sprijinului şi cu care intri astfel într-o relaţie personală (ca substitut de prieteni).
Grupul este întotdeauna închis, dar potenţial nelimitat. Dacă numărul rudelor de sânge, al afinilor şi al rudelor religioase este în mod necesar limitat, grupul poate creşte prin cooptarea de prieteni, prin lărgirea numărului de patroni şi prin cooptarea de clenţi (tot în sens roman – cei care depind de serviciile unui patron căruia îi oferă daruri pentru a personaliza relaţia). Într-o societate de persoane, grupul cu cei mai mulţi patroni este grupul cel mai influent. (În lumea modernă, bandele de cartier şi grupurile mafiote se constituie pe acest model tradiţional/ natural al familiei lărgite.)
Modernitatea înseamnă, în primul rând şi mai presus de orice, înlocuirea societăţii de persoane, construită pe modelul familiei lărgite, cu societatea de indivizi, construită pe modele abstracte de cooperare între anonimi (între fiinţe umane care nu se cunosc unele pe celelalte şi între care nu există relaţii personale). Subdezvoltarea apare pretutindeni acolo unde tranziţia de la modelul familiei extinse la cel al cooperării dintre anonimi fie nu a avut încă loc, fie nu a fost încă încheiată cu succes (în sensul că modelul familiei lărgite continuă să aibă o influenţă semnificativă, chiar dacă nu mai este singurul model existent într-o societate dată).
Societăţile de indivizi sunt infinit mai productive decât societăţile de persoane. Capitalismul, ca mod economic de organizare a societăţilor de indivizi, o dovedeşte cu prisosinţă. De unde rezultă că o firmă construită ca o societate de indivizi este în mod necesar mai productivă decât una construită ca o societate de persoane. Iar productivitatea mai ridicată se reflectă într-un profit mai mare.
Sorin Cucerai este traducător, cercetător în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi publicist
