Despre competenţă în epoca justiţiei sociale (II)

Problema de fond, subliniază profesorul canadian Jordan Peterson, este aceea că un criteriu fundamental absolut normal şi dezirabil, egalitatea de şanse, este substituit de un altul, egalitatea forţată de "outcome" (de rezultat). De pildă, astfel de subiecte nu mai sunt abordate în mass media judecându-le după nişte criterii rezonabil obiective, ci în funcţie de încadrarea obligatorie în constrângerile menţionate anterior. Aceeaşi problemă se pune atunci când e vorba de acceptarea sau nu a unei lucrări ştiinţifice sau la analiza unui plan de afaceri. Acest tip de abordare descurajează din start orice discuţie critică pe acest subiect, deci practic sufocă orice încercare de corecţie în cazul unor derapaje majore inverse. Într-un context mai larg, dincolo de acoperirea morală mai mult decât discutabilă a acestor demersuri sprijinite de intense campanii mediatice, înlocuirea criteriilor bazate pe competenţă cu unele artificiale impuse de grupări minoritare agresive în baza unor motivaţii de "justiţie socială" va avea în viitor un impact negativ major asupra capacităţii Occidentului de a rezista, în plan economic, politic, diplomatic, militar, în confruntarea geopolitică cu adversari motivaţi care nu sunt afectaţi de astfel de tare.

Iniţial demersurile care promovau justiţia socială, acţiunile reparatorii şi formulele de acces privilegiat în universităţi pentru anumite grupuri etnice au fost probabil justificate. Deşi Thomas Sowell, un important economist şi sociolog american, el însuşi de culoare, a arătat că politicile de acest tip, din categoria "affirmative action", au fost contraproductive chiar pentru beneficiarii lor potenţiali. Însă, ceea ce vedem acum este un soi de extremism propăvăduit şi impus ca normă de cercuri politice, academice, intelectuale şi din mass media din Occident sub influenţa curentelor neo-marxiste inspirate de Şcoala de la Frankfurt. Acestea sunt extrem de active şi influente, de o parte şi de alta a Atlanticului, inclusiv la Bruxelles. Există şi la noi tendinţa, într-o parte a mass media şi din societatea civilă, de a decreta că respingerea acestei agende progresiste este o probă de primitivism şi orice contestare e dovada abaterii de la valorile europene şi chiar de pro-putinism. E adevărat, propaganda rusească exploatează acest gen de subiecte pentru a provoca tensiuni în societate şi sunt, desigur, destule lucruri de criticat şi la noi şi prin alte părţi din Europa de Est. De pildă instituţiile funcţionează de regulă mai prost ca în Vest. Dar aceasta nu este o justificare pentru acest tip de viziune maniheistă care idealizează tot ce vine din Vest şi se pliază imediat la cerinţele acestui tip de normativ progresist, pledând pentru adoptarea lui şi în spaţiul nostru. Este o probă de miopie care ignoră problemele majore din spaţiul occidental de astăzi, tensiunile din societate provocate de excesele corectitudinii politice.

În acest context mişcările populiste sunt descrise drept nişte regretabile pusee sociale "fabricate" de demagogi care manipulează masele. Şi e adevărat, unele dintre ele au o retorică toxică şi simpatii pro-Moscova afişate. Numai că este ridicol să crezi că segmente masive din populaţie reacţionează aşa cum reacţionează fără nici o bază, ca urmare a manipulării, a lipsei de educaţie, a atitudinilor primitive. În fapt, acest fenomen are la bază disperarea şi frustrările unor largi segmente din populaţie care văd cum modul lor de viaţă este alterat masiv. Văd că nu mai poţi pomeni de Crăciun ca să nu jigneşti comunităţile musulmane, că o "vorbă incorectă" spusă în spaţiul public te poate costa cariera profesională şi te expune stigmatului public în timp ce declaraţii mult mai grave venite din zona unor minorităţi nu provoacă nici un fel de reacţie, că dacă eşti alb ţi se impută astăzi toate relele de pe planetă, inclusiv cele din istorie, deşi în Africa, de exemplu, genocidele din Ruanda, Uganda, Congo sau Zimbabwe, de care se fac responsabili oameni de culoare, au produs mult mai multe victime după obţinerea independenţei, că personalităţi şi opere de artă din trecut sunt puse la index şi statui sunt îndepărtate din locurile publice pentru că nu se încadrează în standarde moral impuse de curentul progresist.

În fapt, paradoxal, valorile majore ale culturii şi civilizaţiei occidentale sunt mai degrabă respectate şi apărate în afara spaţiului occidental tradiţional, inclusiv în Estul Europei. După incendiul de la Catedrala Notre-Dame, istoricul american Victor Davis Hanson, care vedea în astfel de edificii magnifice "expresii de o impresionantă frumuseţe ale transcendenţei occidentale posibile datorită mariajului dintre credinţa creştină europeană şi brilianţa ştiinţifică" constata, într-un articol publicat în National Review, că elitele occidentale actuale nu mai au nici pe departe vocaţia de constructori din trecut, nici măcar atunci când e vorba de proiecte seculare. "În Vestul contemporan nu suntem într-o epocă a construcţiilor, ci a demolărilor. Răsturnăm statui peste noapte şi redenumim străzi, pieţe şi clădiri – în baza unor judecăţi care pleacă de la standardele noastre postmoderne metastazate de concepte privind rasa, clasele sociale şi sexul – pentru a ne etala astfel înaltele noastre virtuţi morale şi a justifica distanţarea faţă de predecesorii noştri din epoca pre-industrială, care ne sunt superiori în plan moral. Cei mai mulţi recunosc în mod tacit că puţini dintre noi ar fi putut îndura greutăţile fizice, durerea sau pericolul de a naviga cu trei mici caravele din secolul al XV-lea de-a lungul Atlanticului. Descoperirea Lumii Noi a fost dificilă, dar orice imbecil poate răsturna statuia lui Columb. Oare câte clădiri monumentale contemporane vor rezista în următorii 800 de ani?"