Despre dietă

Părea, pur şi simplu, tras prin inel, remodelat după calapodul adolescenţei! Era însă, vizibil, deprimat. Mi-a spus, în treacăt, că ţinuse un regim nou, cu rezultate semnificative. A sărit apoi la altceva, iar eu nu am îndrăznit să insist, din politeţe. Puteai deduce tacit că, în ciuda efectelor spectaculoase, un lucru nu funcţiona în respectiva dietă. Probabil că renunţarea la un mod de viaţă consacrat, renunţare resimţită drept traumă. Toţi gurmanzii puşi subit la post o experimentează. Am presupus atunci că Marţipan se lovise de un asemenea prag. Spre stupoarea mea, acum, la doar cîteva luni de la precedenta întîlnire, amicul se îngrăşase la loc, ba parcă îşi „adăugase“ unele rotunjimi ce nu-i erau specifice în anii săi pantagruelici de maxim triumf. Se arăta, în schimb, foarte vesel. Profitînd de exuberanţa afişată inexplicabil, nu l-am mai iertat cu întrebările. Ce se întîmplase?

De ce aceste schimbări bruşte de greutate şi de unde stările emoţionale contradictorii, invers proproţionale cu „realitatea“ propriei corporalităţi? „E o poveste complicată“, a admis Marţipan. „Am slăbit impresionant, urmînd ad litteram un regim fără carbohidraţi. Iniţial, a fost bine. Totuşi, după vreo trei săptămîni, au apărut situaţii deconcertante şi stranii. Am realizat, de exemplu, că devenisem, peste noapte, extrem de inteligent. Mă ştii de mic, nu are rost să fim ipocriţi! La capitolul ăsta nu am strălucit niciodată. Ceea ce voi, tovarăşii de joacă, înţelegeaţi imediat, eu procesam îndelung, rumegam cerebral mai precis, înainte să mă dumiresc. Cînd, în sfîrşit, o făceam, revelaţia nu mai îmi folosea la nimic – voi vă aflaţi deja în cu totul alt loc, pe alte meridiane ale jocului şi ale gîndirii. Vorba antologică a Postelnicului ceauşist: am fost un dobitoc. Tu, care erai cu poantele la purtător, mă considerai, neîndoios, stupid irecuperabil, întrucît nu rîdeam la glume. Nu rîdeam, deoarece nu le pricepeam pe moment. Hohoteam ulterior acasă, din senin şi fără sens, luînd-o rapid peste bot de la taică-meu care, pe lîngă tîmpit, mă bănuia a fi şi impertinent.“

„Mă rog“, trecu prietenul Protase peste moment, „cert rămîne faptul că, fără kilogramele în plus, am dezvoltat o viteză de reacţie intelectuală nemaipomenită. Aveam, deodată, idei, vorbeam la şedinţele de la serviciu, ofeream soluţii la diverse dileme economice. Lumea mă privea consternată. Vechea maimuţă blazată căpătase fulgerări comportamentale de leopard. Ieşirea din anchiloză a cerebelului a fost doar una dintre chestiuni. Şi alte segmente ale anatomiei mele au întinerit abrupt. Sub impactul lor, m-am încurcat, concomitent, cu secretara directorului şi cu portăreasa instituţiei. Braţele mi s-au făcut viguroase şi vioaie. O vioiciune spontană, atît de spontană, încît mi-am altoit soţia şi copii exact ca taică-meu altădată, în clipele lui de glorie domestică. Nimeni nu mă mai recunoştea pe stradă, fizionomia placidă din trecut fiind înlocuită de o căutătură aprigă şi necruţătoare. Urmările pot fi intuite. Am fost dat afară de la muncă (directorul se speriase de iniţiativele mele, ameninţătoare pentru poziţia sa!), am luat bătaie şi de la secretară, şi de la portăreasă, iar nevasta şi băieţii m-au părăsit. Colac peste pupăză, m-au arestat şi poliţiştii în domiciliul personal, fiindcă un vecin speriat i-a alertat. Suspecta că un necunoscut pătrunsese, prin efracţie, în apartamentul meu…“

„Depresia m-a copleşit (în acea perioadă m-ai şi întîlnit, de altfel!)“, continuă Protase după o pauză analitică. „Reîngrăşarea ajunsese o problemă de viaţă şi de moarte!… Iată-mă aşadar, astăzi, fericit, în faţa ta!“ Am zîmbit cu înţelegere, comentînd:. „Marţipane, ai trecut prin tenebrele efectului colateral. Nu e grav. Ai păţit aidoma yoghinului începător.“ S-a uitat la mine derutat. „Un tip“, îi povestesc eu, „decide să se apuce de yoga fără instructor. Citeşte prima recomandare din carte. Luni, post negru. Nu mănîncă nimic. A doua zi, trece mai departe. Marţi, post negru. Se supune stoic. Miercuri, joi, vineri şi sîmbătă, identic. Face individul foamea şase zile şi, în cea de-a şaptea, lecturează, tremurînd din toate încheieturile – duminică, ieşiţi într-o poiană, vă dezbrăcaţi complet de haine, vă aşezaţi în poziţia lotus şi meditaţi profund. Se duce amărîtul, epuizat, în pădure şi execută indicaţia întocmai. După cîteva minute de contemplaţie, aude un foşnet ciudat de jur împrejur. Priveşte atent şi descoperă că fundul lui mînca iarbă.“ Marţipan nu a rîs, bineînţeles, la poantă, dar nu m-am îngrijorat. Ştiam că va hohoti, negreşit, mai tîrziu.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi