Despre edituri

Un venerabil comparatist, Terenţiu Moraleu pe numele lui, personaj academic odinioară fascinant, ieşit însă de mulţi ani la pensie, m-a sunat recent cu rugămintea să ne vedem, bref, undeva la Universitate. Am acceptat imediat. Omul mi-a fost profesor şi, precum toţi colegii mei, i-am savurat cândva cursurile, cu precădere cele legate de clasicitate. L-am regăsit la fel de vioi ca în urmă cu trei decenii. Voia să-mi dea volumul său de Memorii, proaspăt apărut la o prestigioasă editură din ţară. Pe lângă fireştile felicitări, i-am transmis şi invidia mea sinceră pentru eleganţa tipografică a cărţii. "Da, Codrine, ai dreptate!" a spus profesorul Moraleu. "Sunt şi eu mirat că am tipărit-o şi, mai ales, că am tipărit-o într-un asemenea format rafinat! Dacă mi-ai fi descris-o, prin absurd, acum treizeci de ani, aş fi crezut – te rog să mă ierţi! – că ai înnebunit pur şi simplu. Vai ce complicat era să publici, nu o carte, ci o broşurică oarecare pe vremea lui Ceauşescu! Nici nu pot să-ţi povestesc… Îţi aminteşti, presupun, că eu am lucrat multă vreme la o editură de stat, ştiu deci la ce mă refer…" Într-adevăr, reţinusem amănuntul cu pricina: Terenţiu fusese redactor de editură înainte să vină în învăţământul superior. "Te omora cenzura! Nu puteai să dai la tipar chestii deosebite de frica organelor. Şi încă noi am avut noroc aici până în 1980. Directorul nostru – băiat deştept – dibuise punctul slab al tipului din centrala de la Bucureşti, sub autoritatea căruia ne aflam şi care sosea în urbe o dată pe an pentru a ne aproba planul editorial. Femeile – ele constituiau slăbiciunea lui. Nu vreau totuşi să te gândeşti la prostii. Nu se întâmplau lucruri urâte. Cetăţenii României aveau pe atunci etica socialistă în sânge. Individului îi plăcea doar, pe parcursul sejurului în localitate, să iasă seara în oraş cu câte o domnişoară (ori doamnă, după caz!) distinsă, pe care, nota bene, o trata ca un gentleman. Îi săruta ceremonios mâna, o invita la un restaurant select, la o piesă de teatru, într-un parc, dacă vremea permitea etc. Viza aşadar numai compania agreabilă feminină şi nimic mai mult. A doua zi, cenzorul se arăta, negreşit, bine dispus în şedinţa cu echipa editorială, fiind înclinat să închidă ochii la cărţile, cum ar veni, mai dificile, ce erau propuse spre publicare de noi. Directorul ne instruise feroce…"

Moraleu medită o clipă, după care îşi reluă naraţiunea: "Trebuia să fim pregătiţi, în fiecare an, cu câte o doamnă care să-i ţină de urât responsabilului din centrală o seară. Cel mai frecvent se sacrificau redactorele şi secretarele, dar au fost momente când ne-am adus nevestele de acasă. Cu cenzura nu te jucai. Doreai să fii editură respectabilă, plusai cu o madamă pe an! Ne-a mers şmecheria până în 1980, când ce să vezi? La vizita obişnuită a boss-ului din Capitală, nici o doamnă nu fu disponibilă pentru rendez-vous-ul de rigoare! Cutare redactoră se afla în concediu de maternitate, cutare în unul medical, nu ştiu care secretară răcise, iar soţiile angajaţilor, inclusiv a directorului, se declarară prinse cu diverse probleme. Pe unde să scoatem cămaşa? Tot bietul director a venit cu soluţia. Prunela, a urlat el victorios. Prunela era femeia noastră de serviciu, o fată simplă, de la ţară, căreia şeful îi intuise însă niscaiva calităţi fizice. Nu se înşelase. Am chemat o cosmeticiană şi o coafeză, pe loc, la editură. Au aranjat-o pe Prunela de am rămas, in corpore, mască. Îţi jur că devenise Marilyn Monroe! Şi insul de la Bucureşti, când a văzut-o seara, a căzut într-o melancolie perplexă. Nu mai ieşise în viaţa lui cu aşa o frumuseţe feminină. Directorul îi ordonase Prunelei să tacă, la întâlnire, constant, iar, dacă se impunea totuşi ca ea să scoată vreo vorbă, să nu spună decât mulţumesc frumos! Îi verifică, sever, dicţia, apoi o trimise să apere onoarea editurii. În seara cu pricina, cenzorul-şef a avut chef de operă, astfel încât Prunela Monroe s-a trezit în sala mare a Filarmonicii. Se juca Otello de Verdi. Totul a fost OK până în actul IV, când maurul se apropie ameninţător de Desdemona şi o întreabă, cântând grav, dacă şi-a făcut rugăciunile de noapte. Diceste questa sera vostre preci? declamă, baritonal, protagonistul. Prunela, Miţă vajnică, din popor, a intuit că lucrurile o luau pe mirişte între cei doi soţi şi, ca atare, a început să ţipe din toţi rărunchii: Lasâ, bre holbatuli, faraonu’ dreacu’, fimeia în paci, câ ti rup în douâ! Desdemona a zbughit-o îngrozită de pe scenă, luminile s-au aprins subit, iar însoţitorul noii Miss Marilyn a strigat oripilat: Vai, cum se poate, stimată doamnă? Prunela a înghiţit în sec, l-a privit spăşită, şi ulterior a silabisit atentă: Mulţumesc frumos, conaşuli!"

După un scurt respiro, profesorul a adăugat: "Editura a fost atunci, Codrine, la un pas să fie desfiinţată…"

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi