Despre hoţia din avutul public. O tulburătoare coincidenţă între Platon şi Sadoveanu

Imperativul "Să nu furi!", cea de‑a VIII‑a poruncă din Decalogul lui Moise, marchează, alături de celelalte comandamente divine, ieşirea omului din sălbăticie şi începuturile civilizaţiei. Fiară perversă şi nesupusă, omul nu a încetat însă nici o clipă să‑şi hrănească lăcomia din rapt şi jafuri. Totuşi, la "neamurile politicite", ca să folosesc din nou o sintagmă a lui Budai‑Deleanu, care mi‑e foarte dragă, Dumnezeu a trimis la timp bărbaţi luminaţi care au pus un început culturii, stabilind legile. Cultura şi legea sunt singurele care îmblânzesc "dobitocul necuvântător" din noi. N‑am nici intenţia şi, până la urmă, nici căderea să fac o expunere doctă despre "spiritul legilor". Mă mulţumesc să afirm că onorabilitatea şi legitimitatea unei cetăţi, a unui neam, a unui trib sau a unui stat s‑au măsurat şi se vor măsura, până la sfârşitul veacurilor, în gradul de respectare a legilor şi de supunere benevolă faţă de autoritatea judecătorilor, numiţi de Dumnezeu sau aleşi dintre membrii respectivei societăţi. Tradiţiile abundă în relatări ale unor momente sau fapte memorabile care ilustrează adevărul enunţului anterior. Sensibilizată de marasmul politico-legislativ actual şi de consecinţele dezastruoase ale acestuia în sfera eticii publice elementare, atenţia de cititor mi‑a fost reţinută de câteva pasaje din două mari texte, Legile lui Platon şi Fraţii Jderi de Mihail Sadoveanu. Încerc să transmit şi cititorului ceva din emoţia pe care am trăit‑o, făcând această constatare. Este vorba, mai întâi, de autoritatea simbolică uriaşă a celor doi autori: a lui Platon – universală, a lui Sadoveanu – naţională. Platon este un reper suprem al identităţii europene, Sadoveanu un pilon al identităţii naţionale. Pe amândoi mi‑i asum în egală măsură, cu convingere şi cu entuziasm. Frecventarea asiduă a "universului discursiv" platonician îmi alimentează nevoia de a înţelege, cufundarea în magma sadoveniană îmi oferă confortul limbii materne, singura pe care o pot vorbi fără să fiu obsedat de teama de a greşi!

Iată cele două paragrafe, precedate de un scurt comentariu. Mai întâi, câte ceva despre Platon (cca 428 – cca. 318 î.Hr.), marele filosof grec, cel mai inteligent dintre muritori, cum îmi place să le spun studenţilor mei. Platon a trăit la Atena, "cap şi începătură a tuturor bunătăţilor", cum ar spune unul dintre cronicari, într‑o societate şlefuită prin aportul succesiv al câtorva generaţii de bărbaţi geniali, între care legislatori precum Licurg şi Solon, politicieni şi strategi precum Pericle sau Temistocle. A fost aproape contemporan cu artişti nemuritori precum sculptorul Fidias sau tragediografii Eschil, Sofocle şi Euripide, cu istoricii Herodot sau Tucidide, cu oratorii Demostene şi Isocrate… Platon avea, în plus, la îndemână, magnificul instrument de expresie al elinei clasice, la a cărei perfecţiune a contribuit el însuşi! A fost unul dintre discipolii preferaţi ai lui Socrate, a cărui moarte exemplară (înfăţişată într‑unul dintre primele sale dialoguri) transmite posterităţii mesajul că legea, ca garanţie a salvgardării patriei, trebuie respectată de toţi, chiar dacă acuzatorii şi judecătorii se întâmplă să fie cei mai nedemni dintre contemporani! Legile (gr. Nómoi) este cel mai amplu şi, potrivit tradiţiei, ultimul dintre dialogurile platoniciene, singurul unde Socrate nu mai apare ca personaj. Fragmentul care mi‑a atras atenţia este unul dintre primele paragrafe din ultima carte, a XII‑a, şi reprezintă un amplu discurs al personajului principal, Străinul, sub al cărui nume pare să se ascundă Platon însuşi. Ceea ce surprinde, în raport cu principiul că legea trebuie să fie aceeaşi pentru toţi, este discriminarea netă, în cazul furtului din bunul public, dintre indivizii mai puţin responsabili, sclavii şi străinii, şi cetăţenii atenieni, părinţi ai patriei, dintre care se aleg funcţionarii statului, strategii, ambasadorii sau judecătorii. Pentru aceştia din urmă, pedeapsa capitală este singura cu putinţă, dacă fură. Iată pasajul (cu aldine am subliniat, aici, ca şi mai jos, propoziţiile esenţiale):

"A lua din averea altuia prin furt este o faptă josnică: a jefui este ceva neruşinat. (…) Cine fură din averea statului, o valoare mare sau mică, trebuie pedepsit cu aceeaşi osândă; căci cine fură mai puţin, a furat cu aceeaşi lăcomie, însă cu puteri mai mici; iar cine sustrage mai mult din averea care nu-i aparţine, face strâmbătatea deplină. Legea socoteşte că pedeapsa trebuie să fie proporţională nu cu valoarea mai mare sau mai mică a obiectului furtului, ci ca să aibă în vedere că unul se mai poate îndrepta, pe când alt delincvent este incurabil. Astfel, cine dovedeşte în faţa judecăţii, pe un străin sau pe un sclav, că a furat din banii statului, în presupunerea că ei se mai pot îndrepta, să fie judecat şi să se hotărească osânda sau amenda ce trebuie să sufere. Din contra, cetăţeanul dovedit că a furat patria prin mijloace ascunse şi violente, după o educaţie aşa cum a primit de la noi, fie că a fost prins în fapt sau nu, considerat ca incurabil, să fie osândit la moarte" (trad. de E. Bezdechi şi Şt. Bezdechi, ed. 1994, p. 347-348).

Cred că un bun profesor de drept sau de politologie, citind la seminar, paragraf cu paragraf, Legile lui Platon, le‑ar lumina minţile studenţilor mult mai bine decât prin "prelegeri" mai mult sau mai puţin plagiate din câteva articole recente de pe net, sau prin comentarii penibile şi indigeste la Codul Penal!

Mergem acum la Sadoveanu. Către sfârşitul romanului, aflat în misiune secretă la Muntele Athos, misiune poruncită de însuşi Măria Sa, Ştefan Vodă, Ionuţ Jder, acum bărbat în toată firea, înfruntă atacul a patru tâlhari de drumul mare. Ostaş priceput, ajutat şi de sluga sa credincioasă, Gheorghe Botezatu, Ionuţ îi supune, îi dezarmează şi cetluieşte pe lotri, cu gând să‑i predea autorităţilor. Unul dintre tâlharii prizonieri, auzind vorbă moldovenească, se roagă de îndurare, arătând că şi el este de la Ţara Moldovei, şi anume din Pipirig, ţinutul Neamţului. Mai mult încă, tâlharul în sutană afirmă ce este "din neamuri", provine adică din oameni liberi, răzăşi. Are loc următorul dialog, plin de înţelesuri, întregul pasaj avându‑l ca povestitor pe Ionuţ însuşi:

"‑ Ah, fecior de haită, crîşnesc eu, cum de ruşinezi tu omenirea de la noi! Căci în ţara noastră s‑a auzit de lotri care s‑au făcut monahi pentru ispăşirea pacatelor, dar greu păcat şi ruşine peste fire este să iasă în pradă şi la omor o faţă bisericească. Şi încă şi din neamuri. – În numele Domnului Dumnezeului nostru Isus, iartă‑mă, jupîne. Nu mă da pe mîna epistaţilor de la Sfîntu Munte, căci mă spînzură. Pentru păcatele răposaţilor strămoşi ai domniei tale, iartă‑mă, căci n‑oi mai face – Cum pot îndrăzni să iert fapta asta – zic – cînd nici Domnul Dumnezeu n‑o iartă? ‑ Dă‑mi canon, cruţă‑mi viaţa, cum o cruţi celorlalţi. Îl întreb iar: ‑ Cine sînt soţiile tale? – Îs greci din ostrovul Critului. – Să fie, zic; poate semniţia lor se trage din lotri. Dar părinţii noştri, la ţinutul Neamţu, nu fac slujba asta. Iar care se leapădă de lege şi‑o face, îl suie gîdea în furci; asta‑i pravila. Îngăduit poate fi mişelului sau ţiganului să săvîrşească asemenea fapte ca acele pe care le săvîrşeşti tu, căci prostimea e alăturea de dobitoace; dară răzăşii au altă rînduială; dintr‑înşii se aleg cnejii şi boierii. Fost‑au uncheşii tăi în slujba Domniei? – Au fost. – Atuncea nu mai nădăjdui de la mine milă" (citez după Opere, vol. XIII, ESPLA, 1958, p. 902).

Quod erat demonstrandum.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi