Despre importanţa sigiliilor

Din această panoplie de portrete schiţate din vârful peniţei (în ciuda negaţiei artistice din „lămurire”), inevitabil incompletă şi schematică, intitulată „I-am zărit printre cuvinte”, lipseşte unul, extrem de viu şi important pentru înţelegerea întregului. Al lui Mircea Radu Iacoban însuşi, desigur. Deşi el este creionat, în filigran, în spatele fiecărui prieten zugrăvit aici, fie el uman sau instituţional, literat sau nu, român sau străin, am simţit nevoia de a suplimenta această galerie cu o descriere personală şi subiectivă, nu lipsită, sper, de valenţele cronicăreşti ale expresiei „să să ştie” pe care autorul însuşi o invocă. Deci, M.R.I.

Nu ştiu când a apărut această semnătură lapidară (ah, ce subtilă aluzie aici la acel lapideus latin care desemna inscripţia scurtă şi cuprinzătoare de pe piatra de mormânt, într-un volum care evocă, cu precădere, prieteni dispăruţi) care a făcut istorie şi care precede cu decenii M.R.U.-ul unui alt prieten, ajuns chiar Prim-ministru. Înclin să cred că, pentru prima oară, a însoţit, la final, spumoasele sale cronici de fotbal din „Cronica”, care făceau deliciul publicului avizat, dar şi iritarea, presupun, a celor şfichiuţi elegant pe acolo, degrabă bocitori pe la mai-mari ai timpului, cărora peluza le era mai aproape decât loja operei. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că domnul Iacoban s-ar fi temut de cineva. Aflăm, bunăoară, din portretul făcut lui Titus Popovici, detalii extrem de interesante privitoare la scandalul de partid iscat de publicarea la Editura Junimea (condusă atunci de M.R.I.) a romanului „Bunavestire”, semnat de Nicolae Breban. Într-o acţiune de demolare a lui Cornel Burtică, important membru în Comitetul Central, canalia oportunistă Titus Popovici (mare „disident” şi prieten cu directorul editurii, dar doar în particular) atacă într-o Plenară a C.C. apariţia „unui roman profund dăunător comunismului românesc, o carte imorală, periculoasă, adevărată ruşine a literaturii noastre. Bine au făcut, spunea el în vituperanta intervenţie, directorul Editurii pentru Literatură, Valeriu Râpeanu, cât şi directorul Editurii «Cartea Românească», Marin Preda, care au respins infamul manuscris, numai că s-a găsit, la Iaşi, cine să-l publice”. Pentru cititorul tânăr de azi, e greu de înţeles că atacul în plen şi confirmarea lui Ceauşescu din concluzii: „Titus are dreptate!”, însemnau mazilire sigură şi, uneori, chiar mai mult decât eliberarea din funcţie: puteau însemna trecerea pe lista neagră, a indezirabililor, care era mai rea decât moartea. Totuşi, domnul Iacoban a fost norocos: Ion Iliescu (la acea vreme Prim-secretar al Iaşului) şi Cornel Burtică l-au salvat, în ciuda fulgerelor veninoase şi a mutrii acre a Tovarăşei, explicându-i lui Ceauşescu că volumul fusese aprobat în prealabil de Burtică – care, trei săptămâni mai târziu, a fost, totuşi, eliberat din funcţie, ceea ce arată că atacul odios al lui Titus Popovici nu fusese deloc întâmplător). Şi acesta nu a fost singurul moment în care cariera strălucitoare a domnului Iacoban a fost pe muchie de cuţit. Legenda spune că, după ce a absolvit la Iaşi Facultatea de Filologie, fiind militar în termen, a fost chemat, în iunie 1961, să dea cu târnacopul pentru ştergerea de pe faţa pământului a unei „hardughii” pe locul căreia s-a construit Cinematograful „Victoria” şi, după cutremur, blocul „Tarom”, de neegalat ctitorii ale socialismului biruitor. Hardughia era frumoasa clădire a Academiei Mihăilene, atunci sediu al filialei din Iaşi a Academiei Române şi ea a prilejuit, două decenii mai târziu, o piesă de teatru care era cât pe ce să-i aducă, iarăşi, dizgraţia (şi un articol splendid, intitulat tot aşa, în Monitorul de Suceava, despre aşa-zisa „casă” a lui Dosoftei din Iaşi). Fără intervenţia in extremis atunci, în 1983, a lui Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu”, arhitectul cultului personalităţii a lui Ceauşescu, şef al propagandei şi rector al Academiei de partid „Ştefan Gheorghiu”, conspiraţia imbecililor de la judeţeana de partid din Iaşi l-ar fi dovedit pe abilul şi cam trufaşul director al Teatrului Naţional, membru, totuşi, în Marea Adunare Naţională. Se vede treaba că Dumitru Popescu, care îşi bătea joc subtil de şeptelul de activişti plecaţi de la coada vacii (care dominau atunci nomenklatura) folosind în documentele „programatice” de partid câte un neologism opac pentru prostovani, îl simpatiza evident pe Mircea Radu Iacoban poate şi pentru faptul că era inteligent, talentat şi, da, curajos cu poncifele timpului. El i-a dat şi soluţia la vizionare: să înlocuiască şedinţa Biroului executiv al Comitetului judeţean de partid care hotăra, în piesă, dărâmarea „hardughiei” cu una, mai neutră, a Consiliului Popular, salvându-l, spre uluiala usturătoare a clicii care voia să-l răpună. De ce să-l răpună? ar întreba azi, inocent, un hipster candid. Pentru că, într-un regim absolutist, hipercentralizat, lipsit de alternative puteau aburca în poziţii de comandă, aducătoare de privilegii, numai conspiratorii încercaţi, sforarii fără scrupule şi, desigur, eternele tovarăşe de consum revoluţionar, degrabă deschizătoare de V-uri victorioase, ca în orice dictatură. În acest context, ascensiunea şi succesele domnului Iacoban, până la căderea comunismului, în radio, jurnalistică, literatură, dramaturgie, politică editorială şi management de teatru rămân memorabile şi i-au adus, fireşte, invidii şi uri pe măsură.

În acest volum însă, nu vorbeşte despre detractorii săi, nici despre camarila din Teatrul Naţional care l-a alungat la „revoluţie”, ci despre prieteni. Domnia sa este un foarte interesant exemplu că şi în acele vremuri oamenii inteligenţi şi talentaţi puteau răzbi (cu ce preţ poate aflăm din Memorii), iar calităţile sale native l-au ajutat să supravieţuiască foarte onorabil, moral şi cultural, şi în cele trei decenii ale tranziţiei.

Stilistic, acest volum îl caracterizează extrem de bine pe autor căci el scrie cu discreţie, cu parcimonie, cu umor, cu o neobosită atenţie la detalii expresive, cu empatie şi curiozitate despre oameni cu care s-a intersectat în viaţă. Fie că e vorba de scriitori, de oameni de teatru, de film, de artişti, de foşti deţinuţi politici, de istorici, de vedete universitare, de personaje colective (tipografii) sau de instituţii (Radio Iaşi) personajele acestei cărţi au un chip bine conturat şi configurează o imagine interesantă, fie ea şi frugală. E un caleidoscop adaptat ticurilor cititorilor contemporani, mai puţin dispuşi la introspecţii creatoare. Ca un bun jurnalist, autorul surprinde, în puţine cuvinte, trăsături sau evenimente esenţiale ale personajelor sale pe care îi prezintă întâmplător, fără o rigoare sau construcţie anume, aşa cum viaţa i-a scos în calea cronicarului. Rezonez cu această organizare liberă, care dă un anumit efect de real, cu dezvăluirile subtil-ironice din multe cazuri, cu amănuntele de istorie literară (ah, Marin Preda venind la Iaşi să-l întrebe pe Iliescu dacă sunt şobolani şi cum arată cuiburile acestora, ca documentare la „Cel mai iubit dintre pământeni”!), cu personaje vii care exprimă dialoguri memorabile (Nichita Stănescu spunea chiar că „Mircea Radu Iacoban nu aude dialogul, ci îl vede!”), cu subtile tuşe de umor, marca de neşters a autorului. Şi mai este ceva: flerul şi acribia anchetelor jurnalistice (între care, senzaţională, culpa medicală ce a dus la moartea lui Cezar Ivănescu) sau istorice, care fac din scrisul domnului Iacoban şi un minunat instrument al memoriei. Numai pentru ageamii uşurinţa „peanei” sale vine din talent. În fapt, atât piesa „Reduta şi şoarecii” – un splendid exemplu de cum se putea scrie serios şi bine chiar pe o comandă socială (centenarul Războiului de Independenţă) -, cât şi romanul documentar „Căminarul” (favoritul meu!), spre exemplu, arată acribie istorică şi multe ore petrecute în biblioteci şi arhive, înainte de a se apuca de scris. Şi mai e ceva, Mircea Radu Iacoban scrie fără mânie despre trecut şi, atât cât omeneşte e posibil, cu onestitate şi cu o necruţătoare detaliere a imensului vodevil căruia i-a fost martor înainte şi după 1989. Spre deosebire de diverse specimene de profitori ai vechiului regim, deveniţi în mod penibil viteji şi agresivi cu clica ceauşistă după 1989, când nu mai era niciun pericol, domnul Iacoban îşi păstrează cumpătul şi scrie fără ură şi părtinire despre fantomele trecutului. Am şi spus, scandalizând o parte a criticii literare contemporane, că adevăratul roman al tranziţiei rămâne volumul său „Pompe funebre” (jur că nu fac niciun fel de aluzie la faptul că majoritatea textelor din volum au fost scrise ca epitaf!).Ochind printre cuvinte, autorul-vânător scrie cu empatie, dar nu fără o superioară reţinere, rotund, lapidar şi clar reliefat, ca un sigiliu care lasă în carnea zecilor de ani de istorie trăită, un semn discret, de neuitat: M.R.I.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor