Despre libertate

Vorbindu-ne în pilde, Domnul nu face decât să ne respecte calitatea de parteneri de dialog. Fără a anula distanţa dintre creatură şi Creator, dintre om şi Dumnezeu, parabola creează un spaţiu în care cei doi se pot întâlni ca doi prieteni ce stau “la un pahar de vorbă”. Dumnezeu Se pleacă spre om şi-i vorbeşte pe limba şi înţelesul acestuia. Iar prin povestea pe care i-o spune, Dumnezeu îi deschide omului poarta către o altă lume decât cea din care se inspiră parabola, anume către realitatea Împărăţiei Cerurilor. De păşit prin această poartă nu mai depinde însă doar de Dumnezeu, ci şi de fiecare om în parte.

***

Pe Dumnezeu nu-L poţi iubi cu adevărat decât atunci când devii conştient de libertatea pe care o ai şi pe care o exersezi ca atare. E o libertate care include şi dreptul de a-L refuza. Din respect şi din desăvârşită iubire faţă de noi, Dumnezeu va căuta să alunge din viaţa noastră orice element care ne-ar putea constrânge sau determina să-L iubim. Iar “testul final” al relaţiei de iubire cu Dumnezeu este cel în care noi ne conştientizăm statutul de persoană, adică ne asumăm în deplină cunoştinţă de cauză şi ne acceptăm locul pregătit nouă de El, acela de parteneri egali în iubire. Această comensurabilitate a omului cu Dumnezeu, temă predilectă a teologiei şi a filosofiei creştine contemporane, este esenţială pentru a înţelege în ce anume constă demnitatea omului şi de ce este el mai presus de toate celelalte făpturi.

***

Libertatea nu poate fi înţeleasă doar ca alegere între bine şi rău. Libertatea de a alege între ceva şi altceva, de a o lua la stânga sau la dreapta ţine de liberul arbitru, dar nu dă adevărata dimensiune a libertăţii şi nu reflectă întregul tragism al existenţei răului în lume. Preocupările pentru o înţelegere până la semnificaţiile cele mai profunde ale libertăţii sunt extrem de reduse în istoria umanităţii. Filosoful creştin Nikolai Berdiaev constata, cu amărăciune, că libertatea nu este deloc pe placul maselor de oameni. Aceştia, precum în Legenda Marelui Inchizitor, sunt gata să renunţe la o libertate autentică pentru una aparentă, dar care oferă pâine şi confort. “De altfel, libertatea a fost mult deformată şi transformată în instrument de supunere, a fost înţeleasă exclusiv ca drept, ca pretenţie a oamenilor, pe când ea este mai ales o datorie. Libertatea nu înseamnă ce Îi cere omul lui Dumnezeu, ci ce îi cere Dumnezeu omului. De aceea libertatea nu este uşurinţă, ci dificultate, povară cu care trebuie să se încarce omul, ceea ce se acceptă atât de rar" (cf. Nikolai Berdiaev în volumul “Încercare de metafizică eshatologică”).

***

Dumnezeu ne respectă prea mult pentru a ne ţine “legaţi” de El printr-un ataşament bolnav, printr-o iubire a noastră interesată sau cumpărată, indiferent cum. El nu doreşte să-I căutăm prezenţa doar pentru că ne-a hrănit cu pâine şi ne-am săturat (cf. Ioan 6, 26) sau pentru că eram bolnavi şi ne-am vindecat. Ne copleşeşte cu multe daruri dar, după aceea, ne redă libertatea, ne “slobozeşte”, “dispare” cumva din viaţa noastră. Acesta este şi primul semn mai evident că ne preţuieşte ca persoane, ca parteneri egali de dialog, ca fiinţe ce au dreptul de a oferi (sau nu) iubirea lor altora. Nu dă semne de îndepărtare pentru că nu ne iubeşte, ci “pleacă” tocmai pentru că ne iubeşte prea mult şi nu vrea să ne sufoce. Ne oferă acel “spaţiu de manevră” în care noi să putem opta, să facem alegeri în deplină libertate, nu sub influenţa vreunui dar, oricare ar fi el.

***

Omul modern are tendinţa de a se raporta exclusiv la propria sa raţiune şi îşi face din asta un titlu de glorie. Dar încă ar fi bine dacă această raţiune a sa ar fi una luminată, curăţită de orice pornire pătimaşă, dacă omul ar fi nu doar raţional, ci şi înţelept. Cu discernământ. Dar omul poate fi atât de josnic încât, pentru a-şi justifica anumite patimi, anumite neputinţe sau chiar boli sufleteşti (vicii), foloseşte argumente “raţionale” şi postulează “principii de viaţă” pornind de la starea sa morală căzută, de la cele care îl stăpânesc şi îl înlănţuie. În loc să lupte spre a se elibera de ele, “omul recent” preferă să-şi facă iluzii că această stare a sa ar fi, de fapt, un triumf al libertăţii (confuzia cu libertinajul a ajuns, astfel, loc comun). “Drepturile omului” şi “corectitudinea politică” sunt manipulate adesea spre a oferi “onorabilitate” celor care trăiesc în patimi grele şi săvârşesc păcate de care se declară “mândri”.

Publicitate și alte recomandări video