Despre oameni şi cartofi

Lirismul, uneori candid, alteori atingând coarde sensibile şi avizate, dar întotdeauna vizând subiecte grave şi tulburătoare e departe de a fi modul în care te-ai aştepta să găseşti îmbrăcat un spectacol de teatru documentar. Şi, cu toate acestea, Despre oameni şi cartofi chiar asta este: un poem al imaginii, textului, sunetului şi, nu în ultimul rând, coregrafic, dar şi o arheologie de tip documentar, evocând un accident tragic devenit fapt comun şi aruncat în pubela istoriei ştirilor de care nimeni nu se mai interesează astăzi. Contează atât evenimentul (pe 12 septembrie 2012, nouă zilieri de etnie romă ce se întorceau de la cules cartofi, dintr-un tractor cu remorcă lovit de tren au murit pe loc, în moduri groaznice), cât şi, mai ales, impactul emoţional al acestuia asupra familiilor rămase în urmă, pentru care în tractor nu se aflau nouă zilieri, culegători de cartofi, ci nepoate, mame, soţi ori soţii.

Evenimentul este recuperat din pubela lucrurilor despre care nu se prea mai vorbeşte astăzi (s-a făcut atâta caz de căpşunari, era timpul să se descopere şi poveşti reale având un caracter local), iar viaţa celor rămaşi, consecinţele evenimentului asupra vieţii lor actuale sunt redate prin intermediul filmărilor video, puse în legătură cu animatorii din scenă, conferindu-se astfel unitate spectacolului. Pasajele de înregistrare video, care vorbesc despre viaţa celor morţi în inimile celor rămaşi sau despre moartea (afectivă, emoţională, socială, economică) a rudelor celor ce-au murit, când se intră în dialog cu actorii din scenă desemnaţi pentru această postură de animator sunt alternate cu momente poetice, scenice, filmate sau, în paralel, şi scenice, şi filmate, astfel încât evocarea ori reconstituirea unui eveniment de ordin documentar şi a consecinţelor afective sau socioeconomice ale acestuia asupra vieţilor familiilor celor implicaţi în tragicul eveniment (boala, sărăcia) să dobândească valenţe lirice, estetice.

Pe de o parte, spectacolul se compune din pasaje atent şi clar delimitate, unde martorii, mărturisitorii sau cei rămaşi în urmă au ceva de spus despre moartea celor apropiaţi şi despre viaţa lor şi schimbările intervenite, după accident. Fragmentele filmate sunt interviuri având o coloratură ceva mai subiectivă decât video-reportajele de profil, iar personajele implicate dau titlurile acestor fragmente, numai că prefer să reţin că e vorba de femeia bătrână cu mâna care tremură, de femeia cu mâna întinsă ori de bărbatul recăsătorit şi noua sa familie extinsă, aşa cum le-a înregistrat memoria subiectivă a celui care i-a descoperit în oraşul Sfântu Gheorghe. Pe de altă parte, legătura dintre pasajele filmate în care protagoniştii intră în dialog cu animatorii scenici (actorii) este asigurată de pasaje filmate în care unii dintre cei ce s-au lăsat filmaţi şi au fost dispuşi să vorbească despre tragicul eveniment şi vieţile lor cântă, de pasaje coregrafice filmate în natură cu Flavia Giurgiu şi reproduse, în paralel, şi în scenă sau de pasaje scenice, vocale sau coregrafice, cu copiii, cu micul dansator pe hip-hop etc. De la doină la rap, de la manelele sugerate de dansul figurilor de pe carpetele de perete animate (păunul), la coregrafia poetică interpretată de Flavia Giurgiu, regizorul e în căutarea unor contraste estetice (suavitate kitsch) menite să reproducă sentimente contradictorii în faţa unor felii de viaţă la fel de contradictorii. Şi, nu în ultimul rând, pentru a evita monotonia unor preconcepţii.

Plecând de la recuperarea poveştii celor care lucrau şi trăiau ”pentru 25 de lei pe zi, o găleată de cartofi şi o masă caldă”, a căror moarte a fost la fel de indecentă pe cât de nenorocită le-a fost viaţa, de la dialogul dintre videouri şi scenă, regizorul-narator nu lucrează obiectiv şi detaşat, ci trece totul prin filtrul său. Astfel că intervin în spectacol motive (imagini, filmări, măşti, replici, songuri) alese special pentru că spun ceva nu atât despre viaţa şi moartea culegătorilor de cartofi, cât şi despre creatorul spectacolului: caii, pădurea, copacul vieţii, cerul, cărarea; la toate acestea se adaugă acum cartoful, dobândind valenţe anatomice, poetice, estetice, de decor, intrând in istoria marilor evenimente ale omenirii, ridicat la ranguri de neimaginat şi, cine ar fi putut crede, chiar metafizice…

Dacă am întâlnit adesea ideea că omul ar fi superior dobitoacelor prin gândire, simţire şi limbaj, am întâlnit-o şi pe cea opusă cum că nimeni nu e mai capabil de atrocităţi morale ca omul, animalele fiind în acest sens de preferat fiinţei înzestrate în mod primordial, şi inutil, cu facultatea conştiinţei. De această dată, cartoful devine el însuşi personaj. Nu doar simplu aliment, rădăcină care se scoate din pământ în momentul maturizării sale, cartoful devine simbolul speranţelor de mai bine ale unor oameni care au avut neşansa să se nască ”într-o ţară a mâinilor întinse care aşteaptă o mână”.

Dintr-o polemică a oamenilor şi cartofilor, oamenii ies învinşi, iar cartofii învingători. Filosofia cartofilor care au învins în lupta cu omul e departe de a fi una naivă. Dimpotrivă, sunt multe lucruri de spus despre incapacitatea omului de a se ridica la condiţia pe care i-au prezis-o gânditorii. Despre visele sale din timpul nopţii sau despre visurile de zi cu zi. Despre tăcerea naturii şi a morţii, despre griji şi ipocrizie, despre prieteni, dar mai ales despre duşmani, despre veşnica peregrinare, pe ritmuri gypsy sau electro melancolice.

(Despre oameni şi cartofi, textele şi regia: Radu Afrim, distribuţia: Flavia Giurgiu, Ioana Alexandrina Costea, Anca Pitaru, Liviu Popa, Kozmin Dima şi copiii Kristian, David, Zsolt, Emoke, scenografia şi costumele: Andreea Simona Negrilă, montaj şi animaţii: Ördög Gyárfás Ágot, video: Vargyasi Levente, Radu Afrim, grafica: Vetró Baji, coregrafia: Flavia Giurgiu, muzica originală: Kónya Ütő Bence, live DJ: Nagy Attila, light design: Bako Zsigmond, Teatrul ”Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe, premiera: 11 septembrie 2018, prezentat în FNT 2018)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)