Despre reformă şi ipocrizie (I)

Mita, atunci când este prevalentă, nu descrie un sistem corupt, ci mai degrabă o societate închisă analizată impropriu în termenii societăţii deschise. Prevalenţa mitei arată că nu e vorba de un calcul economic aici, ci de tentativa de a dezvolta o relaţie personală cu un redistribuitor (public sau privat) de resurse. Mita e, cel mai adesea, un dar făcut pentru a personaliza relaţia – şi deci pentru a personaliza regula de (re)distribuţie – aşadar un comportament tipic societăţii închise.

Prin contrast, societatea deschisă funcţionează după reguli universalizabile, deci neutre şi impersonale, tipice pentru relaţiile dintre anonimi.

Acum, România încearcă de 200 de ani să facă tranziţia de la societatea închisă la cea deschisă, fără să reuşească. Societatea românească nu e singura care a eşuat în tranziţia asta. Pe de alta parte, sunt destule societăţi care au reuşit, care au devenit neechivoc moderne, deschise. Şi atunci întrebarea care merită pusă e de ce unele societăţi reuşesc să facă tranziţia asta şi altele nu. De ce, de exemplu, societăţile nordice au reuşit să treacă de la modelul viking de societate închisă la cel mai deschis model de societate cunoscut în prezent? De ce Franţa a reuşit, dar Italia încă nu (deşi performanţa Italiei în deschiderea societăţii e superioară celei a României)?

Un prim răspuns la întrebarea privind eşecul tranziţiei la o societate propriu-zis deschisă îl constituie stupiditatea sau malevolenţa elitelor care ar trebui să gestioneze această tranziţie. Găsesc că răspunsul ăsta e doar parţial corect şi superficial, fiindcă dacă există un trend către societatea deschisă şi elitele îl administrează prost, atunci aceste elite vor fi înlăturate din poziţia dominantă de cei care sunt dispuşi să ducă tranziţia la bun sfârşit (aşa cum a fost înlăturată aristocraţia de către burghezia industrială/ comercială, de exemplu).

Prin urmare, un răspuns mai puţin superficial mi se pare cel potrivit căruia majoritatea refuză tranziţia: o acceptă formal dacă e impusă de elite, dar o boicotează masiv şi constant prin adaptarea practicilor societăţii închise la noile realităţi.

Tranziţia are succes atunci când majoritatea membrilor unei societăţi are suficiente stimulente să renunţe la vechile reguli şi să le adopte pe cele noi. Prin contrast, tranziţia eşuează ori de cite ori majoritatea va avea stimulente să menţină vechile reguli şi să nu le adopte pe cele noi (decât, eventual, la un nivel superficial).

Orice nouă regulă aduce cu sine costuri şi beneficii. Dacă, pentru majoritate, beneficiile sunt mai mari decât costurile, aceasta va adopta fără probleme noile reguli. Dacă nu le adoptă, asta înseamnă că, în ochii majorităţii, noile reguli sunt mai costisitoare (deci mai problematice, mai neatractive) decât cele vechi.

Cum România eşuează de 200 de ani în tranziţia către o societate deschisă, nu ne rămâne decât să conchidem că majoritatea societăţii româneşti derivă mai multe beneficii din păstrarea regulilor personalizabile tipice societăţii închise decât din adoptarea noilor reguli universalizabile, neutre şi impersonale specifice societăţii deschise.

Abia de la această constatare fundamentală trebuie să plece orice proiect de reformă: de la identificarea costurilor suplimentare pentru accesul la resurse şi la redistribuţia de resurse, costuri pe care majoritatea le ataşează noilor reguli impersonale – şi de la crearea de instrumente prin care respectivele costuri să devină mai mici decât costurile regulilor personalizabile.

Fără o astfel de analiză, orice tentativă de reforma e pură ipocrizie – sau, în cel mai bun caz, o utopie hei-rupistă.

În societăţile tradiţionale (cărora aici le-am zis "închise"), schimbul de daruri era şi este un instrument de socializare. Cel care făcea darul era, prin asta, "înfiat" de către primitor, care la rândul lui era ţinut să-l sprijine aşa cum sprijini un membru de familie. Societăţile tradiţionale nu sunt societăţi de anonimi, deci pentru supravieţuire e obligatoriu să ai relaţii personale de tip cvasi-familial cu producătorii/ distribuitorii de resurse.

Deci nu ai un calcul economic, ci un calcul social, asemănător mai degrabă traficului de influenţă – fiindcă în interiorul unei familii calculele sunt mai degrabă de tip politic decât de tip economic, familiile nefiind grupuri de anonimi, între membrii familiei existând relaţii personalizate, non-neutre, neuniversalizabile.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist