Despre reputaţie

În tragedia lui Shakespeare, Othello, pe care am menţionat-o de mai multe ori aici, un personaj de plan secund, Cassio (militarul apreciat, folosit de Iago, manipulatorul, în mod viclean, pentru a aprinde ura gelos-patologică a generalului maur împotriva Desdemonei, consoarta complet nevinovată!), pierzându-şi poziţia în ierarhie, prin artificiile uneltitorului, şi devenind, în consecinţă, subiectul unor bănuieli odioase, bea peste măsură şi apoi strigă cu disperare: „Reputation, reputation, reputation! O, I have lost my reputation! I have lost the immortal part of myself, and what remains is bestial”/ „Reputaţia, reputaţia, reputaţia! O, mi-am pierdut reputaţia! Mi-am pierdut acea parte nemuritoare a sufletului meu, iar ceea ce rămâne este animalic” (Shakespeare, Othello, II.3, 281-284). Am convenit împreună, şi cu altă ocazie, în linia filozofiei platonician-socratice, că, pe lângă instinct şi raţiune, psihicul uman mai deţine o componentă fundamentală, fără de care nu poate supravieţui. E vorba despre aşa-zisul thymos, tradus drept nevoia individului de recunoaştere în interiorul propriei comunităţi, dar şi în lume, într-un sens mai larg. Putem accepta de aceea că, lovit pe nedrept în imaginea sa comunitară, în „reputaţie” aşadar, Cassio se simte deodată alienat, înstrăinat de statutul respectabil, pe care îl obţinuse anterior prin intermediul unei conduite, constant, exemplare în societate. „Faima” lui publică a fost călcată în picioare şi, prin determinare, îşi simte destinul năruit. O manifestare, tehnic vorbind, naturală. Şi totuşi, chiar cu circumstanţe atenuante, reacţia personajului ne apare disproporţionată. Cum adică şi-a rătăcit „partea nemuritoare a sufletului”? Cum adică nu mai vede acum, în profunzimea eului său, decât chipul unui „animal”? Cuvintele se dovedesc prea dure, să admitem, cu atât mai mult cu cât distrugerea reputaţiei bietului Cassio rezultă dintr-un şiretlic ce urmează, odată cu arestarea ulterioară a lui Iago şi sinuciderea autopunitivă a lui Othello din final, să fie deconspirat zgomotos. Ca atare, noi, oamenii moderni, ne simţim înclinaţi să întrebăm miraţi: ce împinge oare un soldat echilibrat într-o asemenea deznădejde dinaintea unei „alegaţii”, mai ales că se ştie şi nevinovat?

Pentru a răspunde, trebuie să coborâm puţin în subteranele – nota bene, arhaice! – ale noţiunii de reputaţie. Mentalitarul vechi abordează reputaţia insului cu sacralitate, aşezând-o, triumfal, la capătul unei traiectorii personale presărate cu virtuţi. Încă din Septuaginta (traducerea din ebraică a Vechiului Testament), se stipulează gnomic: „Melius est nomen bonum quam divitiae multae”/ „Numele bun este mai de preţ decât o bogăţie mare” (Proverbia, 22,1). Anticii se raportau, prin urmare, la reputaţie ca la însăşi semnificaţia supremă a existenţei noastre pe pământ. În scrierile sale, Hesiod insistă enorm asupra bunului „renume” al cuiva, subliniindu-i acestuia („renumelui”), cu precădere, caracterul paradoxal: deşi se poate obţine relativ uşor, respectivul renume devine greu de purtat, simpla interacţiune cu standardele fixate de el funcţionând precum o stare de competiţie continuă a insului cu propriul sine. Pentru Hesiod, numele public dobândit de cineva are, în concluzie, calitatea de divinitate. Pindar se arată, la rândul lui, convins că viaţa capătă sens numai pentru cel care se străduieşte, pe parcursul ei, să câştige o faimă pozitivă, în afara unei astfel de posturi, orice dinamică ontologică ajungând, practic, inutilă. În Agamemnon, Eschil aminteşte spectatorilor, emfatic, prin mijlocirea faimosului cor tragic din dramaturgia elenă străveche, faptul că „vorbele mulţimii au o mare putere”, devenind capabile de transcendenţă în raport cu soarta individului ca atare. La fel, Aeschines, Euripide şi Seneca văd în reputaţie o forţă care trece dincolo de limitele înţelegerii umane fireşti, legându-se de spaţiile universului nevăzut: ea fie pătrunde, inefabil, în colţurile cele mai întunecate şi îndepărtate ale pământului, dezvăluindu-l semenilor, ultimativ, pe posesorul său (insul virtuos nu are cum să rămână deci ascuns, reputaţia lui, per se, reuşind să-l scoată la lumină!), fie acoperă, cu străluicirea ei sacră, orice altă virtute, oricât de puternică (după cum spuneam, reputaţia este percepută drept corolar al tuturor celorlalte virtuţi!). Absolutizând, am putea considera că, în mentalitarul tradiţional, a fiinţa devine echivalent cu a crea şi a păstra o reputaţie de netăgăduit. Reputaţia e, aş zice, sumum bonum.

Din noua perspectivă, atitudinea alarmată a lui Cassio ni se arată justificată. Ce s-a întâmplat însă, în veacul nostru, cu reputaţia? Astăzi, dimpotrivă, numele prost al individului pare să fi devenit scopul prin excelenţă al vieţii. E o formă de legitimare în ochii alterităţii. Despre reputaţie nu se mai poate vorbi decât în termeni negativi. Un Cassio contemporan ar fi desigur un nebun rătăcit în piaţa publică.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi