Despre sfidare

Nu pe ocolite, ci pe faţă. Încep, din ce în ce mai mult, să cred că vătaful de Teleorman a deprins, în zona lui de autoritate, astfel de metehne şi acum nu se mai poate dezbăra de ele, ajungând să confunde întreaga Românie cu spaţiul defavorizat (social, educaţional etc.) unde a triumfat „politic“ odinioară. Simplu spus, are convingerea că suntem o adunătură de imbecili care vom înghiţi pe nemestecate manevrele sale rudimentare şi ieftine (aşa cum, probabil, pe vremea preşedinţiei de consiliu judeţean teleormănean, băştinaşii ariei respective o vor fi făcut-o cu vârf şi îndesat). Toate acţiunile liderului PSD – de la OUG 13 şi până la misiva lui Rudolph Giuliani – mă îndreptăţesc să afirm asta. Gesturi primitive, brutale, de o şiretenie îndoielnică şi de o abilitate (politică) dubioasă, izvorâte din presupunerea evidentă a întunecatului personaj că ar interacţiona cu o masă de tembeli care vor fi duşi de nas într-un mod caraghios.

Detaliul ni-l arată pe Dragnea a se afla semnificativ sub standardele de inteligenţă pe care unii i le atribuie. El se comportă, în fond, ca un şmecheraş de duzină, înconjurat de o mulţime de papagali. Dacă în partid (ori măcar în CEx-ul PSD) îi funcţionează strategia, la nivelul ţării, daţi-mi voie să observ, îi dă un aer mai degrabă ridicol şi îl pune într-o lumină grotescă (aidoma celei cu tentativa de „asasinat“!), ambele urmând să fie ulterior decontate nu doar de el, ci de în­treaga „congregaţie“ social-democrată (astăzi, jenant de tăcută sau de interesat complice!).

Am amintit una dintre cele mai recente isprăvi de prostire a cetăţenilor – plătirea lui Rudolph Giuliani, prin firma de lobby, „să denunţe“ abuzurile sistemului juridic din România (cu vârful lui de lance, DNA). S-au petrecut aici câteva lucruri care dezvăluie, culmea, slaba pregătire a lui Dragnea în poli­tica manipulării. Mai întâi, alegerea lui Giuliani ca „denunţător“ (în sfârşit, ar exista o scuză: atât au găsit disponibil pe piaţa „lobbistă“, iar calul de dar – nu-i aşa? – nu se caută la dinţi). În ciuda funcţiilor sale de procuror general al SUA şi primar al New York-ului, individul are un trecut ceţos, fiind prea puţin credibil în planul dezbaterilor principiale şi al pildelor etice (dacă nu credeţi, citiţi-i biografia!). Momentul lui de glorie s-a consumat pe parcursul unui episod tragic – atentatele din septembrie 2001. Atunci, percepţia generală a fost că, în postură de primar al oraşului afectat de dezastru, s-a comportat ca un erou. Îmi cer scuze pentru tuşa personală, însă nu pot să nu observ că, în contextul respectiv, sensibilitatea publică era atât de răvăşită, încât oricine îşi punea o cască pe cap şi apărea la televizor, ajungea imediat „erou“. Cam asta a făcut şi Giuliani. Vorba ministrului Justiţiei: un om şi el acolo, din America, pentru care nu merită să ne agităm (e bine totuşi că Tudorel Toader ne-a precizat amănuntul, întrucât noi eram deja tentaţi să-l considerăm pe Giuliani un ren, renul Rudolph chiar, cel cu nasul roşu de la atâta „vrăjeală“!). Cu insul în chestiune a ieşit deci Dragnea la interval. Şi ce să vezi? A şi comis a doua eroare, după ce misiva rudolphiană a apărut în presă. Şi-a dat, cum se zice, singur cu stângul în dreptul, dezvăluindu-şi fragilitatea intelectuală.

În loc să aştepte „şocul“ societăţii civile autohtone, să o facă, eventual, pe niznaiul, pentru a da greutate circumstanţelor, el (Livache) a comentat primul pe Facebook mesajul lui Giuliani, cerându-i ritos preşedintelui Iohannis „să ţină cont“ de criticile marelui „erou“ newyorkez. A atras atenţia prosteşte asupra lui, în scurt timp manevra de lobby fiind de altfel deconspirată de analiştii competenţi. A treia lovitură a constituit-o însăşi confesiunea lui Giuliani că a semnat scrisoarea în schimbul banilor. Jalnică punere la colţ! Peste care a turnat apoi gaz şi Tăriceanu, afirmând – la fel de defazat-pueril – că firmele de lobby, deşi plătite, „îmbrăţişează“ cauzele pe care le susţin. Ce să mai adaugi? Poate hohotele taciturnului Klaus: ha, ha, ha! De aici rezultă un adevăr inflamant, dacă nu ar fi, în primul rând, trist: liderii noştri sunt convinşi că au devenit stăpânii unei multitudini de idioţi, multitudine pe care o sfidează, o dispreţuiesc şi, cred ei, o manipulează după bunul lor plac. Probabil, repet, la scară mică, aceşti politicieni sunt în­conjuraţi de asemenea specimene şi, prin extrapolare, văd întreaga patrie a fi, în manieră identică, redusă mintal. Elementul derizoriu însă vine din revelaţia că situaţiunea e taman invers. Gesturile lor de prostire a oamenilor denotă nu numai naivitate, ci şi submediocritate intelectuală. Sunt neruşinate, într-adevăr, dar neruşinate într-un mod imbecil. Asta trăim actualmente în România! Poitica neruşinării imbecile.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi