Distracţieee cu papardelele pandemiei

Sunt foşti funcţionari, foşti politruci şi politrucei la partidul de altădată, foşti profesori care şi-au încheiat cariera, foşti muncitori din fabricile şi uzinele desfiinţate ale patriei socialiste multilateral dezvoltate, pensionari singuri, cu neveste cicălitoare sau burlaci cărora le vine să urle de plictiseală în apartamente, cu nevestele plecate pe lumea cealaltă şi cu copiii în Occident… din ăştia. În general, foşti. Se întâmplă ca vreunul din ei să nu se mai arate la terasă şi ceilalţi pricep că a trecut pe cealaltă lume.

Unul dintre aceşti pensionari era Tibi, care, tam-nesam, a început (căci, de la o vreme, mă încadrez şi eu în categoria pomenită mai sus) să-mi prezinte opiniile lui despre lumea de azi. Nu le-am reţinut chiar exact, dar acestea sună cam aşa:

Nu sunt nici politolog, nici sociolog sau aşa ceva, dar, vorba lui Ceaşcă de la proces, ca „simplu cetăţean” nu pot să nu observ că se petrec nişte schimbări majore în societate, în mentalitatea oamenilor. Şi nu mă refer la faptul că „ne-am luat porţia de libertate”, cum s-a zis. Asta s-a întâmplat demult. Am şi uitat de ea. De libertate vorbesc. Acuma cuvântul de ordine este: distracţieee!

Ne-am angajat şi noi (mă gândesc în special la generaţiile tinere, care nici măcar n-au cunoscut ceauşismul şi nici nu le pasă, căci nu au cum să-şi amintească, ca noi ăştia, moşulicii, de ceauşism) în albia democraţiei occidentale cu toate bunurile materiale şi spirituale ale acesteia. Ce zic eu „înrolat”!? Mai bine ar fi de zis încorporat, consemnat, recrutat. Nu mă gândesc acum la sutele de mii, poate milioanele, care pleacă într-un fel sau altul în Occident. Cu trupul, dar şi cu mintea, ca să fie recrutaţi în marea oaste a Imperiului Binelui occidental, aşa cum tindem să fim şi noi, esticii ăştia înapoiaţi – să ne încadrăm în distracţieee, în veşnica sărbătoare a tot mai multelor canalelor tv. cu negroteii ăia (pardon, afro-americani) scălămbăindu-se cât e ziulica (şi nopticica) de lungă…

Uite, domnule! Să ne oprim, de pildă, asupra modestei tablete. Da, tableta, sfânta tabletă, pe care o folosesc astăzi toţi, de la puştiulicii care învaţă să se descurce pe tabletă înaintea alfabetului, la analfabeţii de după aceea şi până la moşulicii, printre care mă enumăr, şi babetele, care îşi transmit baliverneaua politică, obişnuitele injurături pentru fotbalişti sau idolatrizările vedetelor şi vedetuţelor sau reţetele gastronomice: „Ai făcut papardele”, întreabă o „tabletistă”. Iar cealaltă îi răspunde în amănunt cum a făcut respectivele papardele, cu paste, cu ceapă, ciuperci, trufe şi, neapărat, usturoi. Ştiu eu, poate doar usturoiul sau ceva de genul acesta să mai asigure acel element astringent, care să spargă uniformizarea socială tot mai evidentă, criminalizarea spiritului critic sau sărbătoarea veşnică la nivel social.

Azi oamenii nu se mai uită ochi în ochi unii la alţii şi îşi vorbesc. Azi oamenii de toate vârstele se boldesc toată ziulica în ochii tabletelor. De acolo râd, de acolo plâng, de acolo se emoţionează în fel şi chip. Şi doar ca să-şi mai odihnească ochii se uită… nu, nu la alţi oamenii, ci pe fereastra trenului, a autobuzului sau a biroului, gândindu-se ce altă nimicarniţă să mai scrie din nou pe Măria Sa Tableta.

Diferenţele între oameni se şterg. Indiferenţa între ei însă creşte. Azi femeile sunt tot mai bărbate, iar bărbaţii tot mai efeminaţi. Până la indistincţie de sex. În acest Imperiu al Binelui, imaginat de Philippe Muray în cartea cu acest nume, diferenţele se vor şterge, cum nici măcar nu au visat Ceauşescu sau Stalin. Un „homo festivus” fără reacţie se va înscrie într-o sărbătoare veşnică, care astăzi nu e decât la început. Spectacolul va face parte din definiţia vieţii. Ceea ce fac tovarăşele educatoare cu kinderii la grădiniţe vor face activiştii mâine cu toţi cetăţenii. „Distracţieee!” urla deunăzi o tovarăşă (s)educatoare în microfon la o adunare publică cu copilaşii şi părinţii acestora. Şi sunt convins că ea chiar era convinsă de inepţiile spuse. Pe vremea lui Ceaşcă aveam avantajul că uram ceea ce voiau ăia să ne bage în minte, azi începem să credem în porcăriile care ni se spun, de ceea ce ne convingem unii pe alţii. Da, nu vor fi activişti de tip comunist, căci toţi vom fi activişti bine îndoctrinaţi de fericirea societăţii viitoare şi vom criminaliza eventualul spirit critic al „înapoiaţilor”, „retrograzilor” de secol XIX. Ne îndreptăm, din victorie în victorie, spre o lume a distracţiei totale şi mondiale, a fericirii ghiftuite. Fericirile propovăduite de Iisus sunt depăşite şi palide, faţă de sărbătoarea veşnică, demonstrată clipă de clipă de noi toţi, activiştii sociali ai viitorului, gata să fim fericiţi, cu bunurile noastre fără de sfârşit, cu bananele aduse din ţările bananiere, cu internetul, cu nenumăratele canale tv cu distracţieee cât cuprinde, afazică şi acerebrată, căci afaziologii şi acerebratologii viitorului vor fi idolatrizaţi.

Din această distracţie perpetuă face parte şi pandemia. Căci la spectacolul social asigurat trebuie să existe şi puţintică dramă. Da, un fel de distracţie. Despre faptul că morţii din urma ei sunt cam egal cu morţii anual de gripă, să zicem, nu se spune nimic. Totul e să ne bage frica în oase: cu cât mai multe sunt datele emise, mai „îmbilibistrocite” (nu căutaţi ce înseamnă cuvântul, nici eu nu ştiu) şi aiuritoare, cu atât mai bine! Totul e să vadă cât ţinem în spate, la cât punem botu'. Vor urma şi altele, fiţi siguri. Acum doar ne încearcă – mai sunt din cei care gândesc? Nu s-au tâmpit încă cu toţii? Mai există reacţie contra? Mai sunt diferenţe în Imperiul nostru al Binelui, universal şi totalitar?

Nea Tibi şi-a încheiat aici speech-ul. „Hai, Tibi, nu-i mai împuia capul şi lu' domnu' cu minciunile tale – l-a chemat cineva de la altă masă. Iar Tibi m-a lăsat repede, fără să mi se mai uite în ochi. A pus repede mâna pe toarta halbei oferite. Una plină. Cea oferită de mine se golise.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video