Doamna şi Primarul

Acum câteva zile, mai exact pe 14 iulie, de ziua Franţei, o doamnă din Iaşi care se consideră un soi de regină a life-style-ului şi care se promovează intens drept un arbitru al eleganţei şi al bunului gust, scria următoarea frază pe contul ei de facebook: „Franţa ar trebui să plătească o amendă usturătoare omenirii, că i-a băgat în cap treaba cu «liberté, egalité, fraternité» şi acuma ne batem pe burtă şi ne tragem de şireturi care/cum”. Cu alte cuvinte, la naiba cu democraţia asta care acordă oricărui nespălat aceleaşi drepturi, de a ajuns să se considere egalul nostru şi, culmea nesimţirii, să se amestece cu noi, ăştia „curaţii”, superiorii, high-class-ul, elita societăţii. Din ce am observat aruncând o privire pe istoricul „engagementului” de pe contul dumneaei de facebook, doamna are un succes proeminent mai ales printre fanii şi susţinătorii noilor oameni în politică, ăia care-şi zic de „centru-dreapta modern” şi care vor să ne scape de politicieni ca alde domnul de mai jos.

Care e tot din Iaşi, dar care a plecat de jos, de la ţară şi a venit la studii în capitala Moldovei. Şi pe care, după un şir de întâmplări norocoase combinate cu o nemăsurată ambiţie şi dorinţă de parvenire, a ajuns să o şi conducă, ocazie cu care a strâns o avere cât pentru câteva vieţi. Evident, mai nimic pe numele lui, mai totul prin interpuşi, în principal rude de diverse grade.

Omul, spre deosebire de doamna de dinainte, deşi se consideră şi el superior, nu face mereu paradă de asta, ba chiar încearcă uneori să pară „de-al nostru, dintre noi”. Că, na, ca să ajungă şi să rămână unde e, are nevoie din când în când şi de nişte voturi de la „fraieri”. Ideologic, omul se revendică, mai nou, din „liberalism”, deşi până nu de mult se declara „de stânga”, fiind adus şi ţinut primar o vreme de „social-democraţi”.

Dar omul e un pragmatic, se mulează mereu pe context: când dă bine e şi „patriot-naţionalist”, prieten şi susţinător de-ai lui Simion-votul-de-aur, dacă situaţia o cere, e şi monarhist, când trebuie să pară cool, e imediat ecologist, cum o fi, numai să-i fie bine. Dar, ca orice parvenit îmbogăţit rapid, omul dispreţuieşte „sărăcimea”, căreia îi mai aruncă câte o „ciosvârtă” cât să o ţină dependentă de mila lui, şi e ahtiat după snobilime, după elita „spălată” pe care o reprezintă doamna de mai sus.

Cum am lăsat deja de înţeles, cei doi sunt doar aparent în tabere opuse. Ce-i separă e doar punctul de pornire. Doamna în cauză nu a plecat de jos, cum nu au plecat nici mulţi dintre care se simt reprezentaţi de oameni ca ea, nu s-a ridicat din colbul drumului de ţară pentru a-şi face un nume la oraş şi o vilă în suburbii. Unii le aveau deja, le-au moştenit. Dar îi uneşte destinaţia, locul de sus, rezervat doar „celor aleşi”, privilegiaţilor. Îi uneşte sentimentul şi credinţa că sunt parte dintr-o clasă superioară, că au fost predestinaţi ei şi că o merită.

În România, cei mai mulţi dintre cei ajunşi sus sau deja acolo când s-au trezit pe lume, dacă-i întrebi, îţi vor spune că statutul lor, averea lor, poziţia lor e rezultatul exclusiv al efortului, al hărniciei, al inteligenţei şi, de ce nu, al naturii lor superioare, inclusiv morale. Puţini ar recunoaşte că au avut şi mult noroc sau că au plecat din start cu şanse mai mari decât ale majorităţii. Şi tot majoritatea dintre ei îţi va spune că cei săraci îşi merită soarta, că sunt fie leneşi, fie proşti, fie şi una, şi alta.

Şi nici măcar atitudinea faţă de stat nu-i desparte, deşi aşa pare. Pentru majoritatea dintre ei statul e fie o vacă de muls, când sunt la putere, fie un văcar care te mulge, când nu au acces la ea. Pentru nici unii dintre ei statul nu e ceea ce ar trebui să fie, şi anume acea „instituţie” care s-a născut din nevoia de a rezolva împreună, solidar, treburile care ne privesc pe toţi şi pe care nu le putem face pe cont propriu, de a ne apăra de primejdii, de duşmani, de crize, pentru a ne ajuta unii pe alţii, când suntem în nevoie, prin punerea la un loc a unei părţi din veniturile fiecăruia.

Nu, statul, pentru ei, cum e cazul domnului de mai sus, ori e ceva de care trebuie să profiţi, abuzând de poziţia şi de puterea pe care ţi-o conferă la un moment dat sau furând din avutul comun. Ori, cum e cazul domnilor de „dreapta neoliberală”, statul e ceva cu care trebuie să te lupţi ca să-l slăbeşti, să-l diminuezi, la limită să-l desfiinţezi, pentru că nu înţelegi de ce ar trebui să contribui cu ceva la binele comun, din moment ce crezi că tot ce ai e doar din meritul tău. Fie, cum e cazul doamnei de mai sus, statul e sau ar trebui să fie o bâtă care să-i pună la respect şi să-i ţină la distanţă pe nespălaţi, pe inferiori şi care să le apere şi să le garanteze privilegiile, lor, celor superiori.

În România, aceasta e filosofia şi, implicit, ideologia dictată de majoritatea celor de sus, din cei ajunşi, din cei avuţi, din cei care deţin puterea sau se bat pentru ea, ideologie asimilată, interiorizată de o parte însemnată din cei mai de jos, dintre aspiraţionali. Şi aşa îşi cresc, aşa îşi educă şi copiii. Asta-i uneşte, dincolo de partidul sau tribul sub steagul căruia îşi flutură dorinţele şi ambiţiile: suntem speciali, suntem merituoşi, suntem predestinaţi să fim stăpâni, să fim deasupra voastră, a celor mulţi, săraci şi proşti.

De regulă, nu ţi-o spun aşa în faţă, deşi câte unul, ici şi colo, se mai scapă şi ţi-o trântesc (vezi doamna de mai sus), dar dacă te uiţi la ce şi pe cine apreciază, la ce valori se raportează, la ce afinităţi afişează în viaţa socială, la ce sunt sensibili şi unde le sare ţandăra, asta vei descoperi: credinţa că fac parte dintr-o „rasă” sau „clasă” superioară şi dispreţul faţă de pluime.

Şi chiar dacă vorbim totuşi de o minoritate, e vorba, din păcate, de una care deţine pârghiile şi cheile de control social, fie că vorbim de media, de business, de cultură, de educaţie, de politică sau de stat.