Domnul Profesor Pascu (I)

Numele, vocea lui George Pascu mi-au devenit familiare mai întâi din emisiunile radiofonice. Titlurile emisiunilor sale de educaţie muzicală nu au fost indexate într-un dicţionar al muzicienilor români, însă ar trebui, pentru că au fost realizate cu competenţa istoricului de vocaţie, cunoaşterea detaliată a genurilor, formelor şi tehnicilor limbajului componistic, echilibrul şi atractivitatea expunerii. De aceea a şi fost George Pascu atât de des solicitat pentru realizarea unor cicluri de emisiuni educative. De altfel, talentul său de a se adresa publicului larg s-a manifestat ani la rând când a prefaţat concertele filarmonicilor din Iaşi, Botoşani, Bacău, în cele patru decenii cât a condus clubul „Prietenii muzicii” de la Palatul Culturii din Iaşi, în cronicile scrise pentru ziare şi reviste. Precizez imediat că expozeul său era întotdeauna substanţial în idei, informaţii, precis organizat, presărat cu amănunte colorate din viaţa muzicienilor evocaţi – ceea ce menţinea atenţia neîntreruptă a publicului. Deşi ascultam multă muzică acasă, la radio, pe discuri, în sala de concert a Filarmonicii sau la spectacolele de operă, cu toate că ziua şi ora la care erau programate mereu audiţiile comentate de la Palatul Culturii, sâmbăta la ora 16:00, se dovedeau destul de incomode, am urcat de multe ori scările somptuoase pentru a-l asculta nemijlocit pe George Pascu.

Un domn în toate. De la înfăţişare, până la cuvinte şi comportament. Întotdeauna îmbrăcat în costum, rostindu-şi discursul cu fluenţă şi gust pentru metaforă, accentuând prin ridicarea uşoară a vocii o idee, un moment istoric important, un nume, o concluzie. Caracterul ştiinţific, frumuseţea rostirii au fost cultivate prin vocaţiile fundamentale: studiul, lectura pasionată, la care s-au adăugat anii mulţi de profesorat. Sigur că lui George Pascu i-a plăcut să vorbească publicului, dar s-a ferit întotdeauna de împrejurările în care informaţiile insuficiente, calitatea mediocră a opus-urilor şi a interpretărilor, climatul uman îndoielnic al unor muzicieni i-ar fi alimentat disconfortul.

Cu imaginea stabilă a publicistului arhicunoscut, a profesorului sobru pe care îl ascultam săptămână de săptămână în anii de studenţie, am sunat într-o după-amiază la uşa apartamentului său. La finalul unui curs, am avut curajul să-l întreb dacă a citit romanul lui Hermann Hesse Jocul cu mărgele de sticlă. Mi-a răspuns negativ şi m-a invitat să i-l aduc acasă. După ce mi-a deschis uşa camerei de lucru, m-a rugat să mă aşez pe un fotoliu şi a dispărut. Primele cinci minute de singurătate mi-au fost suficiente să admir biblioteca imensă, tablourile, discoteca, însă următoarele cinci mi-au trezit nedumerirea: de ce nu apărea domnul profesor? Abia aşteptam să înceapă momentul privilegiat în care mi se adresa doar mie. Nici nu îndrăzneam să mă ridic din fotoliu ca să iau o carte dintr-un raft şi să o frunzăresc. Bine am făcut pentru că, după acele zece minute neobişnuite, uşa s-a deschis încet, şi domnul profesor a păşit atent spre măsuţa de lângă biroul său, ducând grijuliu tava pe care fuseseră aranjate prăjitura, linguriţa, paharul cu apă şi ceşcuţa cu cafea. Să fi spus că nu obişnuiam să beau cafea? Ar fi fost din partea-mi o totală necuviinţă.

După câteva întrebări de rutină, cât a urmat la rând prăjitura pe care am fost îndemnat de două ori să o gust, Profesorul a intrat lin în subiectul întâlnirii. Şi-a mărturisit admiraţia pentru romanul lui Hesse – o imagine clară a foiletonismului ce cuprinsese societatea vest-europeană în perioada intebelică a secolului XX, un poem închinat relaţiei profunde maestru-discipol. Scriitura clasică, frumuseţea interioară a textului semnat de Hesse, deznodământul tragic l-au impresionat, cu siguranţă, pe Profesorul Pascu, om de un echilibru şi o stăpânire de sine care i-au îndrumat din nou expunerea opiniei suprem-admirative în cuvinte puţine, măsurate, dar semnificative. De neuitat a rămas momentul dinaintea plecării mele din neuitata cameră de lucru a Profesorului, moment în care am primit invitaţia de a-i solicita oricând orice carte mă interesa. Au mai fost întâlniri prefaţate ritualic de cafeaua, prăjitura şi paharul cu apă.

Imediat după absolvirea Conservatorului, am primit sfatul preţios: „Veţi lua postul de profesor, undeva, într-un sat” (aşa a fost, la repartiţie, oraşele erau atunci închise!), „va trebui să participaţi la festivalul Cântarea României, şi dacă va fi mulţumit, poate că primarul o să vă laude (domnul Profesor Pascu s-a adresat întotdeauna studenţilor cu „dumneavoastră”!), dar nu uitaţi că va trebui să studiaţi în continuare, să citiţi, să ascultaţi muzică, să vă dezvoltaţi.” Cum să uiţi un asemenea sfat? Cu mare plăcere am revenit peste ani în fabuloasa cameră de lucru însoţit de echipa televiziunii pentru a-i înregistra cuvântul introductiv la serialul documentar despre istoria Operei din Iaşi.

Cu siguranţă, vocaţia de Profesor a fixat şi punctul final al vieţii. Invitat de foştii studenţi la o întâlnire aniversară, domnul Pascu s-a stins în drum spre noi.

Dacă ar fi să-i reproşăm ceva, mă gândesc la timpul mistuit cu orele de curs, mai ales cu activitatea publicistică, în care au fost jertfite cărţile multe pe care le-ar fi putut scrie despre istoria muzicii, despre istoria muzicii ieşene. De laudă rămân iniţiativele profesoarei Melania Boţocan, fostul discipol de la Conservatorul ieşean, care l-a ajutat, când vederea aproape l-a părăsit, să definitiveze volumele Popasuri în istoria muzicii (1995), Căi spre marea muzică, Hronicul muzicii ieşene (1997), Carte de istoria muzicii (2003), Viaţa muzicală interbelică (2007). Miercuri 16 noiembrie voi ordona câteva idei despre volumul de convorbiri cu Mihail Cozmei şi Dora Maria David.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor