Dragă Emil Brumaru,

Nu am putut nici să mă holbez cataleptic la covorul de pe perete şi să observ cum se mişcă dansatoarele brune, ca pe vremuri, din motivul banal că nu deţin un astfel de covor. Poate creierul meu nu mai e capabil să mişte lucrurile atât de creativ pe cât o făcea atunci. E ca un scriitor clasicizat şi bătrân: sastisit de atâtea, imposibil de luat prin surprindere, blazat, mereu lucid, el se supraveghează permanent. Singura realitate care îl mai interesează atunci când nu îl pot hrăni cu altceva este propria realitate.

De asta vă scriu, pentru că am lâncezit două zile şi două nopţi în aşternuturile râncede fără să pot citi. Şi fără să pot scrie în cap. E teribil! „Până la oribil“, cum spune un vers de-al dumneavoastră. Mi s-a confirmat încă o dată că nimic nu se aşază în creier dacă nu citesc şi dacă nu scriu. Dumneavoastră înţelegeţi foarte bine starea asta de derută, de tensiune; am discutat despre ea, aţi scris despre. Absenţa liniştii. Senzaţia de echilibru precar, de glisare pe muchie. De luciditate absolută, când ştii milimetric că dacă te uiţi în jos e golul. Panică? Nu ţin să îi dau un nume. Când nu citesc şi nu scriu, mă încearcă la început o nervozitate, care se simte în cele mai mici gesturi: mânile nu mai sunt precise, vărs orice, dărâm obiecte prin casă, nu mai nimeresc nici uşa, uit de la mână până la gură.

De undeva, dintr-un colţ întunecat, creierul meu se uită la mine şi rânjeşte sardonic. Vai de tine, parcă spune, vai de curul capului tău. (Mai e şi cinic!!!) Supraveghează totul. E ca Big Brother. Mişcă din contur tot ce se întâmplă pe lângă mine. Dar eu mă agăţ ca disperatul, îmi caut firul de ceapă, încep să îmi imaginez lucruri frumoase, luminoase, străbat dealuri înverzite cu bicicleta, cobor pârtii însorite, sunt departe de viaţa civilă, plutesc pe Mediterana turcoaz, intru în universul familial ca într-o cochilie (da, e multă bucurie concretă, măsurabilă acolo) şi tot aşa. Încerc să isc scenarii ale paradisului. Ale fericirii. Dar fericirea, ştiu din cărţi şi testez pe propria-mi piele, nu e posibilă decât condiţionată de naivitate.

Şi eu nu mai am rezerve de ingenuitate. La candoare ajung doar când mă pierd în joc alături de copii sau când citesc ori când scriu, dar numai în momentele cu adevărat bune. Poate de asta cred şi simt că lectura e una dintre foarte puţinele simulacre de mulţumire, de împlinire. Nu spun de fericire. Fericire e când lumea devine suportabilă. Şi mai ales atunci când creierul aţipeşte, când nu mai dă semne că e de veghe acolo. Când toarce leneş, sătul. E ca un dulău feroce pe care, dacă nu îl hrăneşti, te atacă. Dacă apuc să-i arunc o halcă de vreo 50 de pagini şi e mulţumit de consistenţa şi calitatea hranei, se îmblânzeşte. Când îmi dă pace şi intru în starea bună din care pot scrie cu adevărat, începe să cânte. Frumos, nu sumbru şi premonitoriu.

Ei bine, în astea trei zile, creierul meu a urlat continuu, a ameninţat, şi-a arătat colţii. Am încercat să-l înşel cu porţii mici, zece pagini acum, of, ochii!, zece pagini mai târziu, mă dureau găvanele, nu suportam lumina, lampa mea cu picior, care îmi place atât de mult pentru că mi se uită peste umăr ca un animăluţ blând şi curios, mă rănea. Iar creierul, creierul se mişca agresiv. Mai ales noaptea începea să producă zgomote. Ca un mecanism prost uns. Şi, în loc să vină somnul, venea starea de aşteptare. Nonsens total. La ce bun? Aprindeam iar lampa curioasă, mă uitam la vrafurile de cărţi de lângă pat. Cele 14 volume din Shakespeare, ediţia coordonată de George Volceanov la Tracus Arte (la ultimul târg de carte la care am mers împreună v-aţi cumpărat ultimele trei volume, ca să completaţi seria).

Am recitit în ultima vreme multe dintre piesele teribile ale lui Will. Hamlet, Othello, Shylock, Richard al III-lea, Lear… Euripide, teatrul complet, într-un cărţoi splendid de la Editura Arc din Chişinău, legat straşnic; e singura carte pe care o am care scârţâie ca o uşă neunsă: îmi place asta, dă o condiţie extrem de concretă lecturii. Şi Medeea este o prezenţă cât se poate de concretă. Fragmentele stoicilor vechi: Volumul I – Zenon şi discipolii lui Zenon, editate de Hans von Arnim şi traduse de Filotheia Bogoiu şi Cristian Bejan, din care am apucat să înfulec cam jumătate înainte să cad la pat. Am constatat, iar, că, oricât m-aş strădui, nu mi se potriveşte stoicismul. Îi admir, le dau dreptate, dar e o nepotrivire temperamentală la mijloc. Ce mai am în jur? Frica, ultimul roman al lui Breban (şi pe asta v-aţi luat-o la ultimul târg), un roman dens, despre colectivizarea văzută dinspre aparatul de partid. Am citit aproape 300 de pagini, îmi trebuie însă energie pentru asta. Şi mai ce? Cartea numerilor, romanul Florinei Ilis, din care fur câte 10-15 pagini, cu orbitele pulsând.

Încerc, altfel spus, să mă prefac că îmi văd de ale mele. Iau câte o carte, o deschid la întâmplare, dar nu am stare, nu pot rămâne fixat în ceva mai mult de un minut. Închid lampa, cu lumina ei caldă, pe care o simt acum aspră, încerc să mă silesc să adorm. Ajung până pe prag, dar ceva se mişcă în creier: din nou zgomotele de fond.

Mă perpelesc aşa încă o noapte. Spre dimineaţă alunec într-un fel de somn lucid, o amorţeală, de fapt, în care mă supraveghez, sunt conştient de orice mişcare, de respiraţie. E un fel de meta-somn, dormi şi ştii că dormi, îţi pândeşti bietul trup. Obositor, dar cât de cât îşi face treaba, chiar dacă mă ridic mai obosit decât seara. Oricum, nu mai am febră. Înghit ceva, beau ceai roşu din căni tot mai mari. Nu mă mai dor ochii, mă reîmprietenesc cu lumina. Se poate citi! Se poate citi? Încerc, prudent. Intră vreo 20 de pagini. Pauză. Apoi încă. Şi tot aşa.

Creierul începe să lenevească. Revine la oţiu. Despre asta e vorba, nu? Până după-amiază, adun vreo 80 de pagini. Oho! Mă iau de guler, mă îmbrac adecvat, îl sun pe Vlad, îmi montez cizmele de cauciuc şi ies cu Jar, căţeloiul galben, la plimbare pe câmp. E noroi, mult noroi. Trag de mine, nu îmi fac traseul obişnuit, dar măcar până la jumătate tot ajung. Doi kilometri, dar cu câte un kilogram de clisă pe fiecare cizmă (de-asta nu tresar când recitesc Blecher). Revin acasă, fac o baie fierbinte, mă bărbieresc. Gata, refuz să mai bolesc. A doua zi, duminică, e şi ultima în care îmi mai permit să vegetez. Dar ceva s-a întâmplat: paginile de sâmbătă şi-au făcut efectul. Duminică pot citi şi o fac. Ochii nu mă mai dor, sistemul începe să se regleze. Citesc toată ziua. La scris încă nu mă gândesc, dar citesc, mă interesează, sunt acolo, în carte. Îmi fac însemnări. Creierul toarce placid. Refuz să mai înghit prafuri, dropsuri, siropuri. Gata, gripa nu mai are şanse. E drept că noaptea somnul vine cu mare greutate, dar nici eu nu mă dau bătut. Azi sunt pe poziţii.

Iată, vă scriu. Sigur, o fac prost, fără imaginaţie, dar scriu. Concret, ce fac eu aici, se numeşte scris. Mişcarea degetelor pe tastatură e semnul că există liman. Dumneavoastră înţelegeţi lucrurile astea. Dependenţa asta. Doar am mai vorbit.

Şi vom mai vorbi.