Dragă Emil Brumaru (2),

Citisem o parte dintre evocările de acolo (Amitnirile consoartei, Anna Grigorievna, de pildă), pe cele mai multe le ştiam indirect, din biografiile pe care le-am înghiţit (ultima, foarte bună, a lui Virgil Tănase, abia apărută la Tracus Arte; amândoi am cumpărat-o la ultimul târg de carte, în toamnă; am citit-o şi mi-a redeschis apetitul: de sărbători am recitit Fraţii Karamazov.) Să revin la amintirile celor care l-au întâlnit. Dmitri Merejkovski a apucat să îl cunoască pe Dostoievski.

S-a întâmplat în 1880, imediat după apariţia Fraţilor Karamazov, cu vreo două-trei luni înainte de moartea sa. Avea 15 ani şi era precoce (e rea boala asta; eu încă sunt un întârziat). Din snobism, probabil, tatăl lui l-a dus la marele scriitor şi l-a împins să îi recite nişte versuri. Îmi imaginez scena (Merejkovski nu vrea să detalieze): „Hai, hai, Mitia, nu te mănâncă, recită-i câteva poezii… Te poate face celebru.” Putea, devenise un idol naţional, i se vindeau bine cărţile, Jurnalul de scriitor era o afacere. (Apropo, la înmormântarea lui au participat peste 60.000 de oameni, ceea ce spune că nu mai era de mult un marginal.) Roşind, fâstâcit, puştiul şi-a declamat bietele versuri. Dostoievski reacţionează nervos, fără răbdare. Fusese deranjat din lucru. „Slabe… proaste… nu-s bune de nimic, spuse el la sfârşit. Pentru a scrie bine, trebuie să suferi, să suferi!” Cât cinism, nu? E cinismul unui uriaş scriitor care retează idealismul unui adolescent. Păi, aşa se procedează? Să jumuleşti aripile unui tânăr – e frumos aşa? Probabil că nu. Este igienic, în schimb, să nu îl păcăleşti, să îi spui, dacă tot ţi-a cerut părerea, adevărul. Merjekovski a persitat, dar nu pentru poeziile lui îl iubim, ci pentru eseurile despre Iisus, despre Gogol, despre Tolstoi şi Dostoievski (pe care îi vedea în binom). Îmi amintesc că povesteaţi că, după ce aţi coordonat un fel de cenaclu de tineri care scriau, la sfârşit toţi se lăsaseră de scris. Pedagogie e asta? E! Dacă e să scrie, vor scrie, oricine i-ar sfătui altfel (m-a amuzat o poveste a lui Breban, care s-a dus cu nişte schiţe stângace la Vianu, în anii ʼ50; marele profesor le-a citit şi i-a spus tranşant: „Lasă-te, tinere, nu e de tine.” Avea şi el un fiu, a mai adăugat, pe care îl îndrumase către medicină… La sfârşitul vizitei, l-a întrebat: „O să-mi asculţi sfatul?”, „Nu!”, a venit răpspunsul tranşant.) Important e să citească, scrisul vine, dacă e să vină, din citit, nu din viaţă. Dar nu aici vreau să mă opresc. Povestea lui Merejkovski are o continuare, are morala ei. Replica tatălui lui Dmitri e de un bun simţ înduioşator: „Nu, mai bine să nu scrie, numai să nu sufere!” Reacţie normală pentru orice părinte. El vrea binele copilului său, firesc! Dar din bine, numai din bine ce poate ieşi? Nu scrie nimeni de prea mult bine; poate scrie pentru că nu mai suportă binele excesiv, dar asta e deja o problemă. Cât despre bunul-simţ… Numai din bun simţ nu ies cărţile lui Dostoievski! E drept, nici (numai) din suferinţă. Debitez truisme. Nu e suficient să suferi ca să scrii bine. Că mulţi suferim & scriem prost. Cei mai mulţi. Frumos în povestea asta e că nu îţi garantează nimeni nimic. Dai totul şi nu ştii ce iese. Ce spune Dostoievski e că, dacă fugi de suferinţă, sigur nu îţi iese. Suferinţa e o şcoală, te umanizează. Ţi-o asumi şi ţi se deschid ochii, înţelegi altfel lucrurile. Dacă te fereşti, rămâi acolo, deasupra. Dar mulţi suferă, teribil suferă. Şi asta, numai asta, nu îi face scriitori. E şi asta o meserie. Una care trebuie luată în serios, care cere muncă enormă, rutină, rutină, rutină. Dumneavoastră ştiaţi asta foarte bine. Profesionalizarea scrisului! Toate marile opere ies din rutină, nu (doar) din inspiraţie, din vânarea momentelor de graţie. „Inspiraţia” marilor scriitori vine din propriul scris, adică din rutină.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi