Dragoste în vreme de coronavirus

Privirile cu coada ochiului, ochii strânşi, buzele strânse, tensionate ascund secretul bărbatului ţintuit la pat de virusul necruţător. Microspectacolul e considerat dramă, iar producătorii prezintă astfel povestea din spatele ochilor anxioşi: „O adevărată odă a speranţei în aceste vremuri de restrişte pe care le traversăm cu toţii. Şerban este internat la spital cu coronavirus, iar starea lui este una destul de gravă. În fiecare zi glisează între viaţă şi moarte, între abandon şi speranţă. Asistenta care are grijă de el în fiecare zi devine un far călăuzitor pe marea agitată a propriilor trăiri şi simţiri.”

Mai este evidenţiat faptul că actorul István Téglás a primit în 2020 premiul Gopo pentru film sau că Pep Sala, cel care-a compus muzica, a scris, în cei patruzeci de ani de carieră, piese pentru artişti celebri, precum Shakira, Marillion, Dyango şi alţii, în total aproximativ cinci sute de melodii înregistrate. Ricard Reguant, regizorul şi dramaturgul majorităţii microspectacolelor de la Avangardia, este cunoscut în Spania pentru musicalurile, comediile şi thrillerele sale. A întemeiat prima şcoală de musical din Spania şi predă la Şcoala Superioară de Arte Dramatice din Malaga, înfiinţată de Antonio Banderas. A colaborat cu televiziuni din Spania, Franţa, Anglia şi România, pentru realizarea de dramatizări şi seriale TV. Ricard Reguant a montat spectacole în Spania, Brazilia, Germania, Italia sau România.

Imaginaţia pacientului, Şerban, debordează de căldura apei cu care asistenta îşi spală mâinile, de aroma lăsată de săpun pe pielea acesteia, de nasturele uitat descheiat pe sub echipamentul de protecţie transparent, de suflul care-l învăluie şi-i pătrunde corpul, sângele, plămânii. O raţiune de a trăi de la o zi la alta, în ciuda virusului, se construieşte prin amplificarea efectului pe care prezenţa femeii îl are în încăperea unde pacientul e imobilizat la pat, grav bolnav.

În fiecare zi, momentul în care asistenta vine în cameră e îndelung pregătit de aşteptarea acesteia şi sunt conştientizate fiecare moment pe care ea îl petrece în cameră şi fiecare dintre acţiunile pe care le performează în prezenţa bărbatului. Există senzaţia că ceva neaşteptat s-ar putea petrece, însă suspansul nu pregăteşte un nou moment, ci doar redă cursa contra cronometru contra virusului, lupta pacientului cu boala. El se agaţă de prezenţa asistentei şi de tot ceea ce aceasta reprezintă în mintea sa. O pereche de mănuşi verzi care dau deoparte masca e tot ceea ce ne e dat să vedem clar, în rest umbre şi o prezenţă difuză, mişcarea cuiva prin salonul unde se află pacientul imobilizat la pat redau imaginea femeii.

Editarea şi montajul (Lucian Dinu) şi, nu în ultimul rând, textul (traducerea şi adaptarea: Mihaela Stanca) au o foarte mare importanţă în cadrul acestui microspectacol, pe lângă muzică sau non-acţiune. Spre deosebire de celelalte microspectacole, de data aceasta nu efectele contează, ci crearea unei atmosfere cât mai apropiate de o situaţie reală. Universul interior al pacientului şi monoloagele acestuia iau locul acţiunii de telenovelă din microspectacolele anterioare. Foarte multe emoţii sunt concentrate în cele aproximativ zece minute de microteatru. Sunt zece minute de microspectacol de urmărit fără oprire, în care intriga şi punctul culminant par să se suprapună. În luna când de obicei se sărbătoreşte dragostea, fie şi pe model american, cele zece minute de microspectacol sunt nu atât o opţiune de Valentine’s Day, cât o invocaţie lirică a vieţii şi un simbol al luptei cu boala şi virusul. Ceea ce-l face unul dintre cele mai actuale microspectacole de la Avangardia.

Nu există un subiect şi nici un mesaj, doar o temă vagă, fiecare putându-şi construi propriul scenariu plecând de la cele câteva imagini cu care rămâne. Nu există o derulare a acţiunilor care să conducă în vreun punct anume, nici teme de reflecţie, nici un final precis. Doar pasajele în care pacientul conştientizează prezenţa asistentei şi se bucură de ea. O raţiune de dincolo de raţiune, sfidând orice raţiune – deşi nu are gust ori miros, simte aroma caldă, inconfundabilul parfum al asistentei -, a cărei prezenţă zilnică în cameră simbolizează o nouă victorie asupra bolii şi a morţii. Zi de zi, cu tot acest ritual, pe care îl urmăreşte de la apariţia în cameră a asistentei şi până la momentul în care îi dă jos masca şi îi dă să bea dintr-un suc, înregistrează noi victorii. Trofeul este suflul, considerat divin, respiraţia catifelată pe care o adulmecă în imaginaţie, prezenţa care îl poartă de la o zi la alta spre o posibilă însănătoşire.

(Dragoste în vreme de coronavirus de Ricard Reguant, traducerea: Mihaela Sranca, cu István Téglás, muzică originală: Pep Sala, filmat de Storywood Studio, înregistrare voce: Unda Recording, spectacol de microteatru, Avangardia, vizionare online, www.microteatru.ro)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)