Dramoletele cotidianului

Pentru că unghiul de vedere e setat pe o focalizare rece, obiectivă, detaşată. Pentru că cel puţin la început interpretarea actorilor are ceva din veracitatea de odinioară a Teatrului Ludic, chiar şi pe parcurs aceştia sunt foarte atenţi, conştienţi, reflexivi la propriul rol, ceea ce nu înseamnă că nu au momente foarte reuşite, coregrafice sau de joc efectiv, chiar dacă autocontrolul este mereu prezent. Mai au puţin până când să atingă acea aparenţă de firesc în spatele căreia stă foarte mult lucru cu sine însuşi.

Cele şapte situaţii redate nu sunt construite tocmai realist, cu toate că decorul şi proiecţiile nu conduc decât în foarte mică măsură spre fictiv, în cea mai mare parte sunt adaptate scenei construite. De aici rezultă în unele momente un contrast între stranietatea situaţiilor şi plasarea adecvată în mijlocul scenografiei constând din proiecţie, decorul din scenă fiind extrem minimalist, sintetic, abstract (câteva cuburi cu care se jonglează). Foarte expresive sunt costumele şi numai în unele ocazii sunt folosite alte elemente de recuzită.

Ideea vieţii cotidiene de cuplu ca fiind banală, bazată pe obişnuinţă şi o comunicare laconică, deşi nu reprezintă o noutate, deoarece a fost dezvoltată teatral în fel şi chip, în special în teatrul absurdului, atrage atenţia în scena iniţială prin neprevăzutul pe care cei doi actori (Florin Gorgos şi Mălina Balcan) reuşesc să-l construiască scenic. Ideea va fi reluată prin scene tot mai ciudate. Cuplul de la început e kinky doar în mura în care soţul se străduieşte să întruchipeze un alt bărbat pentru a împlini fantezia soţiei de a-l înşela în mod paradoxal cu el însuşi; efortul soţului de a se transpune într-un altul nu prea dă roade din cauza unor mici detalii, mici idiosincrazii femeieşti. Tot un cuplu al cotidianului dramatic prin însăşi platitudinea sa este cel a cărei conversaţie în faţa televizorului se reduce la reluarea imperativului de a nu uita de nunta Ioneştilor din weekend, repetându-se două replici aproape ionesciene (ar putea fi o trimitere subtilă la teatrul absurdului); membrii cuplului au trăiri extatice pe cont propriu, activităţi independente unul de celălalt şi, aproape că am putea spune, vieţi paralele.

Dexteritatea actorilor este pe deplin etalată atunci când interpretează un cuplu în vârstă din mediul rural într-un context de o stranietate de neelucidat. Fără să ne punem prea multe probleme cu privire la intriga propriu-zisă, care cel mai probabil lipseşte, nu ne rămâne decât să admirăm modul în care e redată inerţia corporală, în timp ce partenerul mişcă trupul cataleptic şi dă replicile în locul acestuia. Nu numai că cei doi actori joacă, în spectacol, foarte multe caractere diferite, dar acest moment este în mod special o mostră de măiestrie şi e admirabil prin extravaganţa sa. Nu mai puţin izbutite sunt momentele în care actorii dau dovadă de o foarte bună capacitate de a-şi controla corpul, de abilităţi de mişcare scenică, echilibru şi coordonare. Atât pe scena propriu-zisă, cât şi pe ecranul din faţa spectatorului unde se derulează, legând momentele între ele, imagini cu umbrele acestora în mişcare.

O contra „Romeo şi Julieta”, când personajul masculin scrie o piesă de teatru despre o poveste de dragoste cu final tragic, din care nu reţii foarte multe detalii, dar îţi rămân câteva imagini, banda izolatoare neagră lipită peste gura partenerului, derularea cu repeziciune a poveştii prin storytelling, faptul că îi vine şi ei, după el, rândul să spună povestea, din propria perspectivă, numai că scena ajunge la final. Probabil o altă modalitate de a exprima faptul că doi oameni aflaţi într-o relaţie esenţială pot trăi în lumi diferite, fără ferestre, fără punţi de comunicare între ele, iar realitatea e percepută de fiecare în felul său propriu, cu propriile mijloace şi contribuind la o estetică diferită a lumii. Câte cărţi, atâtea caractere şi mare e biblioteca ta, Doamne.

Deloc neobişnuită e dramoleta care are ca obiect dubla sinucidere eşuată a celor doi adolescenţi. Am putea chiar spune că e un subiect comun. Lipsită de tragism, scena care se soldează cu moartea fetei este întrucâtva absurdă pentru că ea vrea iniţial să moară dintr-o convingere, pentru a nu ajunge la o viaţă de cuplu comună, obişnuită, lipsită de comunicare, dar ajunge să moară aproape din greşeală, dintr-o ambiţie fără rost. Împărtăşind iniţial aceeaşi convingere, dar mai puţin decis, băiatul rămâne în viaţă. Modul în care e regizată şi jucată această dramoletă, fără patetism inutil, o scoate din anonimatul poveştii deja fumate.

Bine dozată, emoţia, fără a fi de prost gust, e degajată de idila dintre băiatul cu ceva probleme de sănătate la activ care cântă serenade în toate genurile muzicale la fereastra fetei paralizate şi care fusese operată de cancer de sân. În această scenă e neobişnuită nu doar povestea de iubire, ci şi vestimentaţia acoperită de fâşii de bandă de hârtie, pe care protagoniştii le dezlipesc pe măsură ce rostesc adevăruri despre ei înşişi. Dezvelirea treptată de măşti şi apropierea de fiinţa celuilalt este astfel simbolizată. Poate că această idilă e mai departe de glacialitatea celorlalte scene deoarece dezgolirea nu e în sens negativ (două persoane îşi dau pe faţă defectele), ci mai ales în sens pozitiv (doi oameni îşi împărtăşesc secrete şi se acceptă unul pe celălalt); povestea nu e departe de bizareria întregului scenariu, dar are ceva candid în ea.

(7 dramolete creepy din blocul MP6 de Ştefan Caraman, regia: Radu Mihoc, distribuţia: Florin Gorgos şi Mălina Balcan, Teatrul Mirage, Casa de Cultură a Municipiului Iaşi „Mihai Ursachi”, vizionare: 20 februarie 2021)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)