Caută 
3 MIN
Ştiam câte ceva din toate astea, la un nivel destul de vag, legat de gripă, SIDA, ebola, tifos exantematic, gripă spaniolă, ciumă, holeră şi alte blestemăţii de acest fel, despre care aflam doar din cărţi, filme (de regulă, proaste) şi informaţii de presă care se refereau tot timpul la alţii, la alte timpuri, la alte continente, oricum, la boli care erau destinate altora şi în nici un caz nouă.
Apoi a venit luna martie 2020. În două săptămâni am trecut la utilizarea platformelor de comunicare on-line, la care nici nu ne gândeam noi, cei care efectuam un învăţământ cu frecvenţă, care acum se numeşte on-site. Eram convinşi că în două luni totul se va termina. Apoi…
Apoi am dat, în regim on-line, examene, admiteri, licenţe, diplome, disertaţii, doctorate, abilitări… Deci, s-ar putea spune că am putea desfăşura orice activitate academică „la distanţă”. Da…, se poate…, legea ne dă voie…, dar numai în stare de urgenţă sau de alertă.
Am văzut, în primele zile de pandemie, ce înseamnă un oraş dezgolit de oameni, din care rămăseseră pe străzi doar cerşetorii, oamenii fără adăpost şi maşinile salvării cu personaje echipate impersonal, din care se evidenţiau doar trei orificii faciale, precum în filmele SF. Şi mai eram noi, ceilalţi, cei cu declaraţii semnate la zi, pe proprie răspundere, care ne strecuram rapid pe străzi pentru a cumpăra o pâine, un pachet de făină sau un bax de apă.
Am văzut magazinele de bricolaj luate cu asalt. Cu toţii am făcut acasă lucrări pentru care nu am fi găsit timp nici în ruptul capului. Mulţi dintre noi ne lăudăm acum, de exemplu, cu un colţ de grădină, cu un nou gard, cu o nouă copertină etc., pe care le datorăm virusului SARS-CoV-2.
Am descoperit cu toţii că nu ne mai putem sustrage de la fel de fel de întâlniri, conferinţe, mese rotunde s.a., care acum se desfăşoară, de regulă, în on-line. Nu mai poţi spune că „…ştii, îmi pare rău, dar sunt plecat” (poţi să o spui, dar te faci de râs!), astfel că prezenţa la cursuri a studenţilor a atins cote de negândit înainte, iar la diverse întâlniri de lucru prezenţa este, de cele mai multe ori, de 100% (bineînţeles, nu vorbim de implicarea emoţională, afectivă şi de cota de atenţie a participanţilor la astfel de întâlniri care chiar că sunt „virtuale”). Da, poţi spune că eşti într-o zonă fără semnal, dar zonele astea sunt destul de reduse şi au devenit un fel de spaţii elitiste, rezervate unor cunoscători care ştiu unde să fugă de o societate supertehnologizată. Ce bine ar fi ca un astfel de scenariu să fie unicul, atâta timp cât există, din nefericire, atât de multe sate în care elevii şi studenţii aflaţi la domiciliu nu pot avea acces la Internet, fiind nevoiţi să se deplaseze în alte comune pentru a intra în contact cu profesorii şi colegii lor (acum câţiva ani, îmi spunea Alexandru Mironov că există semnal în orice loc de pe Insula Paştelui, cel mai izolat loc de pe planetă). Oricum, văzând ceea ce face acum Elon Musk cu sateliţii săi, în scurt timp nu vor mai fi astfel de pete albe pe harta Internetului.
Am văzut ce înseamnă izolarea la domiciliu. Am văzut ce înseamnă solidaritatea umană, a familiei, prietenilor şi a vecinilor! Ca în filmele de Crăciun de pe Diva Universal, auzeam soneria, coboram la intrare, unde găseam o tartă aburindă, un vas cu supă, prăjituri etc. şi absolut nimeni prin preajmă, ca într-un soi de magie stradală (numai mama rămânea nemişcată până era sigură că am coborât să preiau pachetul cu bunătăţi).
În pandemie am început să scriu la „Ziarul de Iaşi”!
Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin, cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi
