Fabrica de hârtie a lui Asachi (2)

Totul era împotriva înfiinţării unei fabrici de hârtie în Moldova acelor vremuri, deoarece trebuia importat totul: maşini, instalaţii, unelte, forţă de muncă etc. Şi mai era ceva greu de găsit: materia primă. Hârtia se făcea din materiale textile, altfel spus din deşeuri textile, iar spus pe şleau, din cârpe. Într-o ţara nu prea bogată, ca să nu zicem săracă de-a binelea, colectarea de deşeuri textile nu era o treabă chiar simplă. De altfel, boierul Neculai Canta, care solicitase un monopol al fabricării hârtiei, răspundea, la 11 ianuarie 1835, unei adrese prin care autorităţile statului îi cereau să precizeze când anume va începe producţia fabricii de hârtie, că nu se poate angaja cu „introducerea unei astfel de fabrici” până nu va avea siguranţa că va găsi materialul necesar în ţară, materia primă, pentru fabricarea hârtiei (Valerian Popovici, Începuturile industriei de hârtie în Moldova, 1955).

Oricum, nevoia de deşeuri textile pentru fabricarea hârtiei era întâlnită în multe ţări europene, motiv pentru care Asachi cere stoparea exportului de cârpe în solicitarea pe care o face la 10 ianuarie 1840 domnitorului Mihail Sturdza. Acesta îi dă un răspuns lui Asachi pe 17 ianuarie, unde, printre altele, aprobă şi încetarea exportului de cârpe, motiv pentru care emite şi anaforaua (proclamaţia) de rigoare. Fabrica lui Asachi gestiona o reţea de achizitori de cârpe, numiţi peticari. Aceştia plăteau 15 franci pentru 150 kg de cârpe albe (un drum de la Viena la Galaţi costa 200 franci). Misiunea acestor achizitori nu era deloc simplă, deoarece erau unele persoane care nu doreau să-şi vândă cârpele, de regulă articole de lenjerie intimă sau aşternuturi, deoarece se temeau că acestea, purtând o puternică amprentă a corpului posesorului, puteau fi folosite la diverse practici oculte, adică la farmece. După cum ne spune acelaşi Valerian Popovici, …în ziarul Albina Românească din 2 octombrie 1847 se arată că ţăranii preferau să-şi ardă rufele decât să le vândă peticarilor. Acest lucru îl fac, menţionează ziarul, din teama ca „nu cumva prin asta să se urzească asupra persoanei niscai fărmăcătorii”. Din această cauză, mulţi peticari au avut de suferit din partea ţăranilor, fiindu-le în primejdie chiar viaţa.

În aceste condiţii, antreprenorul Asachi cere iarăşi ajutorul domnitorului, în 1843, arătând că, de exemplu, în Transilvania, cei care plăteau biruri erau obligaţi, pe de o parte, a da cârpe pentru fabricile de hârtie, iar, pe de altă parte, trebuiau să le dea şi cu un preţ mai mic decât cel practicat pe piaţă. În consecinţă, Asachi solicita lui Mihail Sturdza ca toţi „locuitorii dajdnici (cei care plăteau dajdii, adică impozite), pe lângă plata sfertului către visterie să dea şi o câtime de petici de in sau cânepă spălate”. Aceste petici urmau să fie strânse de vornicul satului şi aduse apoi la rezidenţa ţinutală. Şi această cerere a lui Asachi este aprobată de către domnitor. Astfel, se organizează depozite de hârtie şi materiale textile la Iaşi pe Uliţa Academiei (actuala stradă Arcu), precum şi la Fălticeni, Mihăileni, Botoşani, Huşi, Bârlad, Vaslui, Tecuci, Galaţi, Roman şi Piatra-Neamţ.

În ceea ce priveşte fabrica de hârtie de la Petrodava, primele lucrări încep în anul 1839, când se construieşte fabrica propriu-zisă, precum şi locuinţele pentru proprietari şi lucrători. Fabrica era construită din piatră şi lemn, având o lungime de 25 m şi o lăţime de 15 m. Mai erau construite diverse magazii, dependinţe, poduri, ateliere etc. Pentru a se asigura alimentarea cu apă a fabricii, a fost săpat un canal de 320 m de la râul Bistriţa, sub coordonarea lui Lascăr Stavri, absolvent al Academiei Mihăilene.

Fabrica a fost concepută de Carol Mihalic de Hodocin, care avea experienţă în acest domeniu, familia sa fiind proprietara unei astfel de fabrici în Ungaria. Maşinile au fost aduse de la Maschinen Papier Fabriken şi Gottlieb Haase Sőhne, prima din Viena şi a doua din Praga. În procesul tehnologic, materialele textile erau spălate şi înălbite cu clor, dacă erau colorate, după care erau destrămate, rezultând un fel de pastă, care era frământată, după care era amplasată în nişte forme din sârmă, urmând apoi un proces de presare. În tot acest proces de fabricaţie se mai folosea şi clei de provenienţă animală.

Materialele textile nu au fost utilizate pentru fabricarea hârtiei exclusiv în sec. al XIX-lea. Îmi povestea un coleg de la Facultatea de Inginerie chimică, specialist în celuloză şi hârtie, cum că la Fabrica de hârtie Letea, de la Bacău, se producea, în perioada comunistă, din deşeuri textile, hârtia de pe care citeau ştirile crainicii radio şi TV, respectiva hârtie neproducând foşnetul specific, fiind, s-ar zice, o hârtie silenţioasă. Tot în aceeaşi secţie de la Letea, în care nu pătrundea oricine, se producea, tot din deşeuri textile, hârtia pentru bani, dar nu din raţiuni de silenţiozitate, ci din raţiuni de rezistenţă la uzare.

Astăzi banii se fac din plastic, sau, uneori, se fac din nimic!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin, cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi