Florin Lăzărescu: Am momente în care îmi dau seama că România a evoluat enorm

– Mai este un pic și începe noua ediție a FILIT. Judecând acum, la rece, cum au mers inițiativele pe care le-ați introdus anul trecut?

Mai bine decât mă așteptam, fiindcă nu știam ce public este în Iași pentru literatura pentru copii sau literatura fantasy. Echipa FILIT, toți care suntem implicați, cunoaștem literatura cu ficțiune clasică, în care știm statistici; știm punctual câte cărți se vând, cum se vând și pe cine să invităm. În zona cealaltă nu era specialiști, dar am spus hai să încercăm și cred că a fost o surpriză extraordinară. La Casa Copilăriei m-au sunat de la Inspectoratul Școlar Județean după prima zi a festivalului de anul trecut să îmi spună că i-au căutat părinții să îi felicite fiindcă a fost unul dintre cele mai interesante lucruri pe care le-au văzut copilul lor – un scriitor cu care au stat de vorba, i-au pus întrebări. A fost un mare succes Casa Copilăriei, chiar absolut senzațional. Și este un lucru foarte bună includerea în FILIT a literaturii pentru copii, fiindcă se întâmplă un lucru cumva atipic. În topurile de vânzări de ficțiune, autorii români nu prea se regăsesc. În schimb, la cărțile pentru copii, topurile sunt dominate de autorii români, nu de cei străini, ceea ce mi se parte foarte bine, pentru că piața românească de carte este atipică; în fiecare țară topurile sunt dominate de autori autohtoni, ceea ce nu e cazul la noi încă. Oricum, remarcăm o creștere spectaculoasă și în privința asta, de prin 2004, de când a început colecția de la Polirom cu tinerii autori.

– Dincolo de toate meritele bune care pot fi aduse editurii, cred că promovarea tinerilor autori este printre cele mai importante lucruri pe care le-a făcut, mai ales că au urmat exemplul apoi și alte edituri.

Este colecția „Ego. Proză” la care mă mândresc că am contribuit. Campania „Votează literatura” e invenția mea, iar Lucian Teodorovici era cel care făcea selecția autorilor, când lucram împreună în Polirom. Mă întâlnesc și astăzi cu autori publicați în „Ego. Proza”, vin la FILIT și mă întreabă dacă am lucrat în Polirom, laudă colecția, și mi se pare foarte fain. Cum mi s-a întâmplat chiar recent la ȘOTRON, unde un rezident FILIT m-a întrebat dacă am vreo legătură cu festivalul, că m-a văzut cu tricoul FILIT. Am pasiunea asta și cred că o avem cu toții, să creăm lucruri care să fie instituții în sine, să nu conteze persoanele, orgoliile, ci ca lucrurile care să funcționeze.

– Putem să spunem acum că FILIT-ul a ajuns o instituție în sine?

Este, eu cred că a devenit asta chiar de la prima ediție. Noi ne-am propus ca în zece ani fim aici, la punctul în care FILIT-ul să ajungă o instituție. Aveam această glumă, ne doream să știe șoferii de taxi unde e Casa FILIT. Păi asta s-a întâmplat de la prima ediție, era o construcție mare, corturi în centrul orașului, și se întâmplau tot felul de lucruri interesante, fiindcă am avut o promovare intensă outdoor. Contează și pentru publicul larg: am avut o sponsorizare anul trecut, iar șoferul care ne-a adus produsele respective ne-a spus – „a, voi sunteți FILIT? Că am văzut în tot orașul. Dați-mi și mie un tricou să mă laud că am fost la oamenii ăia deștepți”. A vrut să simtă că a participat și el la FILIT. Am văzut mulți autori care merg la târgul de la Frankfurt sau la târgul de carte de la București cu tricourile FILIT. E clar că s-a creat o mândrie. Ca să nu mai spun de voluntari, ne mândrim și noi când îi vedem cu o lună de zile înainte de festival cum împânzesc cei 100 – 150 de oameni tot orașul, în Nicolina, CUG, Tătărași. O altă mândrie este că e și o bătaie ca să prinzi un loc de voluntar la FILIT, e o concurență mare pentru că ai șansa să întâlnești oameni foarte mari. Impactul are ecouri atât de departe că nici nu îți dai seama. Guillermo Arriaga, o super-vedetă ca să-i spun așa, a scris în ultimul său roman, mi-a dat traducătorul Marin Mălaicu-Hondrari, o pagină despre mănăstirea de la Putna pentru că el a fost cu voluntarul și cu tatăl voluntarului într-o excursie și uite că apare într-un roman un lucru care nu ar fi apărut niciodată dacă nu exista FILIT: descrierea mănăstirii Putna. Omul acela are sute de mii de followeri, e o personalitate imensă. De asta spun, sunt tot felul de beneficii aduse de festival pe care nici nu le percepem.

– E limpede efervescența pe care a avut-o festivalul încă de la prima ediție, ați spus-o și voi, s-a văzut și din exterior, dar cum arătau lucrurile înainte de prima ediție? Aveați cu toții optimismul că o să arate așa cum arată acum?

Povestea festivalului e simplă – eu, Dan Lungu și Lucian Dan Teodorovici am circulat pe la multe festivaluri de acest fel și ne întrebam de ce nu este posibil și acasă așa ceva? Am participat peste tot în lume și practic asta am încercat să implementăm aici, dar nu de aiurea, ci știind că Iașul este în top 3 vânzări de carte în România. Există un public, noi îl știm, era și ALECART-ul, sunt tineri interesați realmente de literatură, nu a fost un eveniment de genul „hai să mai face noi ceva să ne întâlnim scriitorii noi între noi”, pentru că noi oricum ne întâlneam des. Nu a fost niciodată asta e ideea festivalului, ci aceea de a face ceva realmente popular. Am avut voluntari care au numărat la fiecare ediție 30.000 de participanți. Atenție, vorbim de literatură, nu de teatru, film sau muzică, înseamnă enorm. Bun, aceeași oameni migrează, nu poți să distingi între ei, dar e clar că ai cel puțin 10.000 de oameni care sunt interesați de fenomenul ăsta. Apoi sunt transformări la toate nivelurile datorate FILITE. Am auzit de foarte multe ori povestea asta – la mine la serviciu numai eu citeam, eram ciudatul sau ciudata de acolo, după aceea oamenii au început să vină la edițiile următoare văzând, auzind ce se întâmplă la FILIT, și s-au transformat din oameni care nu citeau, în unii care voiau să citească, să vină, care erau interesați de asta. Mi s-a părut o utopie, dar a pornit foarte serios și unele dintre lucruri s-au întâmplat mult mai repede decât am crezut noi, în sensul acesta de accept al comunității, de a asumare a festivalului. Desigur că sunt o mulțime de oameni care cârcotesc, care discută – e și bine așa, mi se pare firesc, fiindcă la polul opus, deja din ianuarie, februarie sunt oameni care ne opresc pe stradă și ne întreabă cine vine anul ăsta la FILIT, ceea ce este foarte fain.

– Vrei să spui că în momentul ăla în care schițați proiectul, trei oameni la o țigară într-un birou, vă gândeați că nu în cinci ani, dar în zece, FILIT o să arate așa cum este acum?

Da, ne propuneam fix în zece ani, e doar un termen, că bineînțeles că ne-am fi dorit mai repede. Obiectivele din draftul proiectului inițial sunt punct cu punct realizate. În retrospectivă, având unele naivități în privința birocrației și implementării unui asemenea tip de festival, ne dăm seama că l-am gândit foarte mare, avem această problemă. Dar aici au fost naivitățile mai degrabă, că nu știam ce efort birocratic presupune un asemenea proiect care e sprijinit în mare parte din bani publici pentru care trebuie să dai socoteală până la ultimul leu.

Uniunea Scriitorilor Români mi se pare absolut înțepenită, nu mi-am dorit niciodată să fiu membru

– Mai ții minte prima poezie pe care ai scris-o? Ai spus că nu te-ai apucat să scrii încă de la început proză.

Noi aveam un cenaclu și eu îmi doream mai degrabă să ajung critic literar. Am fost din prima secundă a existenței sale în clubul Outopos, a contat foarte mult pentru mine. Numele său înseamnă fără loc, pentru că ne întâlneam la universitate în față, aveam ziua fixată, dar nu știam unde mergem să găsim o sală liberă. A pornit cred că din 1995 pe un nucleu de studenți de la filosofie și, încet-încet, ne-am adunat. La început eram cred patru sau cinci care aveam întâlniri din astea. Și din clubul ăsta am ajuns să avem editură, revistă, totul înainte de a publica în alte părți. Lucian Teodorovici, Dan Lungu și eu suntem oameni care am debutat acolo. Ca să nu mai spun că ne mândream că  îl aveam pe Ovidiu Nimigean, care deja era un nume. Am avut zece cărți la Editura Outopos, plus revista noastră unde practic am făcut școală, am învățat cum se corectează, ce înseamnă o revistă, cum o gândești, fiindcă era în format Timpul, avea 32 de pagini. Al treilea număr și acum e undeva în calc, fiindcă nu am avut bani să-l scoatem. Era totul o utopie, dar acolo s-au format oameni ca Doris Mironescu, Bogdan Crețu. Eu am moderat o vreme cenaclul respectiv împreună cu Mirel Cană, iar visul meu ăsta era, în zona universității, mai degrabă în zona teoretică. Iar poezie scriam ca să aibă și ceilalți de cine să râdă, fiindcă noi eram foarte duri la cenaclu și nu mi se părea corect ca eu să nu-mi expun niciodată ideile. Prima poezie cred că am scris-o prin clasa a noua, la simbolism, la comandă, ne-a dat profesoara să facem o poezie după niște caracteristici. Chiar dacă acum nu o mai țin minte, însă știu ce mi-a plăcut foarte mult și am spus mi-am spus că e ceva interesant în zona asta. Apoi am câștigat un concurs de poezie și am luat un premiu de la Asociația Scriitorilor din Iași. Am prins gustul concursurilor și am participat și la proză și mi-am dat seama că îmi place mai mult.

– Cât de mult contează să te expui în fața unui cenaclu? Am remarcat în multe domenii acest demers – de a avea o idee, de a o confrunta, de a fi supus unui peer review de zece oameni care să își dea cu părere și care, ce cele mai multe ori, să te desființeze. Au ieșit oameni buni din cenacluri, poate mai buni decât cei care au stat și au scris în beci și apoi s-au dus la o editură cu lucrările.

Nu zic că nu se poate și altfel, sigur sunt și excepții de la regulă, dar eu cred că este fundamentală experiența aceasta. Până la urmă vorbim de o breaslă, care trebuie să te accepte sau nu; e foarte important, nu te poți dezvolta singur. În fiecare comună din România există un mare scriitor care se ratează acum pentru că nu are șansa să intre într-o comunitate, să discute, să capete pasiunea asta, să își dea seama că se poate dezvolta. Sunt convins că și în momentul în care discutăm noi, undeva într-un sătuc din România e un profesor care ar putea să ajungă mare scriitor. Nu întâmplător sunt și oameni care au reușit să iasă de acolo – e Adrian Schiop, care era profesor de română la Porumbacu, iată acum s-a făcut și film după una dintre cărțile lui, iar cu „Soldații” cred că a luat toate premiile literare din România. E tradus, circulă în toată lumea, dar el a pornit ca profesor în Porumbacu, la poalele Făgărașului. Oamenii ăștia există în continuare, dar trebuie să ai șansa de a căpăta feedback la ceea ce faci, și un feedback corect, nu la modul că ne adunăm și ne lăudăm între noi, ce geniali suntem. Spiritul critic contează foarte mult.

– Unul poate chiar mai agresiv decât ar fi cazul.

Contează foarte mult asta, nu cred că întâmplător se întâmplă FILIT-ul aici, la Iași, suntem și acum pe o bancă lângă Junimea, de unde a pornit totul. Ei erau cu spiritul acesta critic foarte bine înfipt; iată o altă dovadă că trebuie să fie un grup literar ce, trebuie subliniat, nu trebuie să ajungă gașcă. Trebuie să gândești lucrurile foarte critic și foarte autocritic, pe cât posibil.

– Mă gândesc că un lucru esențial ar fi să ai o breaslă la nivel național care să te sprijine, să nu depindă totul de formarea acestor cenacluri care mi se par a fi create din voința unor oameni sau a unor mini-comunități de a nu exista în cadru autorizat. Și bat aici, evident, către Uniunea Scriitorilor Români.

Așa este, și nu e valabil numai pentru literatură. Am ajuns destul de bătrân încât să îmi dau seama că e valabil pentru toate formațiunile, ele nu sunt nici mai roz, nici mai prost decât în alte părți: în Uniunea Artiștilor Plastici, la regizori etc. În schimb, când vorbesc de breaslă, există cea a oamenilor care sunt deja impuși, nu îi mai clintești, poți să îi cârâi cât vrei. Asta contează, pentru că, până la urmă, un grup literar poate să fie doar o trambulină, dar trebuie să te accepte breasla în totalitate. Sunt oameni pe care nu îi mai poți da la o parte, îți plac sau nu, ei sunt deja scriitori, sunt deja pictori, nu le contestă nimeni asta niciodată. Le contestă un tablou sau o carte anume, dar nu calitatea. Despre asta vorbesc, ideea de a ajunge chiar la profesioniștii de vârf din țara ta și pe cât se poate și din lume, că asta e ținta, să te integrezi acolo.

– Cum vezi totuși rolul uniunii în raportul ăsta cu tinerii scriitori?

Mi se pare o instituție atât de înțepenită… Nici nu trebuie să dovedesc eu asta, se vede, sunt foarte rigizi, au fost atâtea discuții, iar scandalurile sunt chiar mai rele uneori decât în lumea politică pe care noi tot o blamăm. Mi se pare o uniune absolut înțepenită, nu mi-am dorit niciodată să fiu membru, eu îi văd cu totul altul rostul. Și ar putea funcționa foarte bine, că ai nevoie să acționezi instituțional. Uite, tot revenim la FILIT, dar ar fi fost foarte greu să îl faci în afara unei instituții. Dacă nu era Muzeul Național al Literaturii Române ar fi fost foarte greu să ne fi apucat patru-cinci oameni să facem asta pe persoană fizică, pentru că ai la muzeu locul desfășurării, ai nevoie în spate de o instituție, sunt o mulțime de acte, ai nevoie și de o legitimare în privința asta.

– I-ai dat vreo șansă lui Dan Lungu în momentul în care a candidat?

Am și scris asta – nu am apucat să-l întreb pe Dan dacă s-a supărat – am spus că îmi place foarte mult proiectul lui și chiar cred că ar fi schimbat, am văzut cum a acționat ca manager la Iași, am fost alături de el. Cred că putea să schimbe lucrurile din temelii acolo, dar am spus că nu cred că are nicio șansă. Însă pe parcurs începusem chiar eu să cred, văzând cum se desfășoară lucrurile, dar nu, iată, nu m-am înșelat. E foarte greu să te bați cu o lume din asta în care singurul scop este să se mențină starea de fapt și să nu se schimbe nimic. Pentru că la Uniunea Scriitorilor Români sunt oameni speriați de orice schimbare, și asta e valabil peste tot în România, și la preoți, și la universitate. Este foarte greu să schimbi oameni, lucruri, mentalități, cu viteza cu care noi ne dorim. Cel puțin generațiile care vin din urmă, tinerii, nu mai au răbdare, nu poți să le mai spui că în 20 de ani o să reușim să schimbăm lucrurile fiindcă sunt oameni care vor schimbarea peste noapte.

– Deci crezi că e nevoie de măcar încă 20 de ani ca să vedem o modificare la structura USR.

Nu știu, profet nu mă cred, dar știu bancul cu gazonul englezesc. Gazonul englezesc e atât de reușit pentru că pui iarba și o tunzi două, trei sute de ani, iar americanii se chinuiau cu toată știința lor și nu reușeau să îl facă la fel de bun. Sunt unele lucruri care au nevoie de timp. Artistic poți să faci salturi absolut senzaționale, chiar și tu, ca persoană. Însă ca civilizație nu se poate, trebuie timp. Depinde și de felul în care privim lucrurile, pentru că am momente în care îmi dau seama că România a evoluat enorm. Aveam 16 ani la Revoluție, țin minte comunismul foarte bine, de multe ori am senzația că am mai multe amintiri de acolo decât toată nebunia cu muncile și serviciile mele de după 1990. România a evoluat, nu putem spune că nu, cred că suntem de partea corectă a istoriei, a civilizației, trebuie să ne menținem acolo, să nu luăm lucrul ăsta ca un dat și să ne dorim să evoluăm. Mă bucur de asta, iarăși nu vorbim doar de doi-trei oameni care fac FILIT-ul, sau de o echipă, văd în toate domeniile oameni care evoluează, care merg înainte.

– Mulți merg și împotriva sistemului, a establishment-ului.

Teoria mea e că pentru a schimba un sistem nu sunt decât două posibilități, ori te bagi înăuntru, îl dinamitezi de acolo și-l schimbi din interior, ori creezi o alternativă. Nu există altă soluție. Nu ajungi nicăieri dacă doar stai și critici sistemul pentru că cei din interior nu se vor schimba niciodată doar pentru că îi critici tu, și asta e valabil pentru absolut orice domeniu.

Îndrăznesc să spun că poezia românească mi se pare mai bună decât proza

– Cât de mult contează sinceritatea față de ceea ce scrie pentru un scriitor?

Contează foarte mult să își dai seama care sunt limitele tale. Eu am un fel de fi, de a scrie, de a spune povești. De asta m-am și dus spre proză la un moment dat pentru că mi-am dat seama că eu de o viață povestesc și că-mi place lucrul ăsta.

– Ți-ai spus povestaș într-un text.

Sunt povestaș, da. Deși am cunoștințe, am terminat Facultatea de Litere, am cunoștințele necesare, dar nu cred că aș putea să mă joc să scriu un roman proustian. Știu care sunt mecanismele, dar nu ar fi onest. Nu mă interesează de fapt, realmente, lucrul respectiv, nu e mănușa mea. A fi un scriitor onest asta înseamnă. Văd asta și în filmul românesc, văd regizori care au făcut două-trei filme superbe, au armele lor și deodată încearcă cu totul altceva și nu li se potrivește, se vede lucrul ăsta și publicul am observat că simte. Experiența asta o văd până și la povestioarele mele. De multe ori sunt foarte obosit să îmi scriu rubrica de la „Suplimentul de cultură” sau o las pe ultima clipă. La textele alea pe care le scriu pur și simplu pentru că trebuie, am reacții diferite din partea cititorilor. Este această experiență cu publicul și, până la urmă, eu îmi asum acest lucru. Nu sunt de acord să cobor ștafeta în vreun fel, dar scriu pentru un public, asta am făcut dintotdeauna. Mi se pare o aiureală să spui că scrii pentru tine.

– Dar sunt mulți care fac asta, sunt curente întregi în literatură de oameni care nu neapărat că scriu pentru ei, dar o fac pentru un ideal, pentru o structură, pentru că au o idee în cap pe care vor să o pună pe hârtie și spun că nu îi interesează dacă se mulează sau nu după vreun public.

Dar depinde ce reprezintă publicul ăla – poate ai un public de zece persoane pe care vrei să-l impresionezi sau o breaslă, de exemplu. Eu nu sunt de acord cu cei care spun că „scriu pentru mine”. Păi dacă ai scrie pentru tine nu ai mai publica, nu ai mai spune asta dacă într-adevăr ar fi doar pentru tine.

– Există la nivelul publicului larg, când discutăm despre autori autohtoni sau scriitori contemporani, cumva o tagmă? Pare că oamenii se sperie când aud de scriitori contemporani, cumva clasicii s-au clasicizat chiar și la nivel general când vorbim de scriitori.

Nu numai la nivelul literaturii, se întâmplă peste tot în lume. Dar eu cred că, ținând cont de modul în care a evoluat internetul, nu mai vorbim de public larg, nu mai vorbim de oameni pe stadion. Adrian Păunescu aduna oameni pe stadion, iar mulți încă mai au nostalgia asta, însă nu, poetul nu e făcut să citească pe stadion. Asta ținea doar de o anumită epocă. Mulți se simt nefericiți de faptul că poezia nu mai e la fel de iubită, dar eu le-aș zice că e mai iubită astăzi; poezia română contemporană este absolut splendidă! Citesc cu mare plăcere și urmăresc evoluția poeților români. Uneori chiar îndrăznesc să spun că mi se pare chiar mai bună și decât proza românească luată în ansamblu. Doar că circulă mult mai greu, e alt tip de public, dar e absolut senzațională. Apropo, este o hârtie de turnesol foarte finuță, este o legătură ca în povestea cu oul și găina – dezvoltarea unui oraș ține și de numărul poeților pe care îi are, lucrurile sunt legate. Cu cât orașul este mai dezvoltat, cu atât ai mai mulți poeți buni. Să urmărim asta în România, să luăm geografic distribuția.

– Cum explici asta?

Deși pare atât de neinteresantă, teoria funcționează: cei mai mulți poeți îi ai în București, Cluj, Timișoara. Nu sunt foarte mulți în Bacău. Sunt mulți scriitori buni din Bacău, cu unii sunt prieten foarte bun, dar vârfurile țin foarte mult de un anumit tip de dezvoltare. E vorba și de atmosferă, dar și de dezvoltarea economică. Un oraș e mare în momentul în care într-o librărie ai o lectură de poezie, când se mai întâmplă și altceva. România e plină de orașe care nu mai au nicio librărie – asta spune foarte mult despre civilizația locului respectiv. Deși mereu spunem – „librării ne trebuie nouă? Să ne facă întâi străzile!”. Găurile alea din asfalt vor fi dintotdeauna sau sunt foarte greu de astupat, dar cultural poți să faci salturi, poți să schimbi mentalități, poți să îi tragi pe oameni să gândească altfel.

– E fix ce vorbeam înainte de interviu, nu sunt efecte care să se vadă în 7-8 luni sau în 2 ani ca să valideze practic administrația pe care le-a implementat.

Nu sunt lucruri imediate, așa este. Dar hai să o luăm și pe cealaltă parte: noi vorbim de autostrăzi de când mă știu eu, de după comunism încoace se tot vorbește și nici astăzi nu le avem. Chiar țin minte cum erau discuțiile de atunci, eram în 2004 și auzeai că în 2012 toată România o să fie acoperită de autostrăzi și mă gândeam – atât de mult le ia, până în 2012? Iată, suntem în 2018 și nu s-a făcut nimic. Din lucrurile alea concrete care aparent ne preocupă, dar nu rezolvăm absolut nimic în privința aia. Pe când pentru că vorbim de nișă, lucrurile celelalte se pot face. FILIT-ul e un exemplu, dar nu e singurul. Uite, este un festival de poezie la Bistrița, fiindcă prin cultură poți să evoluezi, poți să te faci cunoscut. Cred că cel mai fericit exemplu este filmul românesc, pe departe vreau să vă spun că este cel mai cunoscut factor cultural din România. Filmul românesc chiar are impact, am verificat cu „Moartea domnului Lăzărescu”. Am fost în SUA sau în alte locuri din lume, iar mulți când auzeau numele meu îmi spuneau că îl știu de undeva. Normal că nu mă știau pe mine, dar știu numele din film. Noi nu ne dăm seama din interior, dar practic filmul românesc e singurul care a ajuns ca tenisul, la cel mai înalt nivel. Astea sunt Marele Șlemuri – Cannesul, Berlinul. Sunt vedete din Hollywood care visează să ajungă măcar o dată în viață la Cannes și noi îi înjurăm pe ai noștri care ajung acolo. Intrăm pe o chestie de propagandă. Filmul românesc nu e un documentar turistic, nu ăsta e scopul lui. Vedem atâtea filme americane de groază, cu zombi, dar nimeni nu se gândește că americanii sunt zombi. Doar o parte a publicului din România dacă vede ceva într-un film crede că e despre ei. Nu e despre ei, este o poveste care este tratată diferit. Dacă s-ar băga banii pe zece kilometri de autostradă care oricum nu s-au făcut în filmul românesc… Pentru că avem în ce să îi băgăm, apar filme noi și noi. Povestea asta care a început de prin 2003 cu Cristi Puiu, primul succes cred, un scurt metraj – „Un cartuș de Kent” care a luat Palme D’Or la Cannes. De atunci, tot aud că e gata cinematografia română. Iată că an de an apar noi regizori, noi filme, chiar s-a creat un fenomen și acest fenomen nu se va opri.

– Sunt mulți care îi acuză pe o parte dintre regizorii români că după succesele avute cu unele filme au început să se profileze atât de mult pe un fel de specie care nu e neapărat îndreptată și către public, ci este o formă de artă. Tocmai pentru a fi film de festival, candidat la premii, care abordează anumite tematice tip șablon.

Asta este o prejudecată. Dacă ar fi așa de ce nu ne apucăm noi doi să facem un film să luăm un premiu la Cannes? Nu o să luăm niciodată pentru că nu suntem regizori. Este cel mai ușor pentru cineva să spună asta, dar trebuie să le spune – „ia fă-l tu. Fă tu un film și du-te la Cannes, la Berlin dacă ești în stare”. Asta este dovada cea mai clară. Dacă ar exista o rețetă, an de an România ar lua premiu la Cannes și la Berlin pe anumite filme, dar nu, nu există. De fapt mecanismul succesului e cu totul altul. Iar în privința filmului este un lucru elementar pe care oamenii nu îl înțeleg din punct de vedere economic. În România se fac filme de apartament pentru că nu există bani. De ce nu avem un Game of Thrones românesc? Explicația este atât de simplă și de banală: un episod costă peste 10 milioane de euro. Bani care nu există la noi.

– Cred că cu 10 milioane de euro s-ar fi făcut de două ori toate filmele românești care au câștigat la Cannes din 2003 încoace.

Cred că toate filmele din cinematografia românească, de când e noul val. Banii ăia se bagă așa la Hollywood pentru că ei vând și în Somalia filmul respectiv și pot să aibă profit, că despre asta e vorba. Pe când filmul românesc, chiar făcut să arate ca Game of Thrones, nu va avea succesul ăsta. Nimeni nu vrea să audă un Gandalph vorbind în română. Când am fost la prezentările de film cu Radu Jude, pentru Aferim, lumea ne întreba mereu de ce n-ați făcut un film despre daci? E simplu: cum tu nu te-ai duce să vezi un film în limba slovenă despre strămoșii slovenilor, nici filmul ăla cu dacii nu interesează decât pe câțiva oameni din România și nu e rentabil economic. Nimeni nu ți-ar da bani, de asta nici nu se face, că nu interesează pe nimeni altcineva în afară de noi.

– Cred că lumea remarcă lipsa unei pături de mijloc în cinematografia românească. Sunt filmele de top, premiate ca atare la festivaluri, foarte vizibile, dar lipsește acea cinematografie, să îi spunem „de duzină”, care e oricum mai ușor de digerat pentru public.

Iată că se creează și asta. Încet, încet se face o industrie căreia nu i-aș spune de duzină, dar avem câteva exemple. „Două lozuri” de Paul Negoescu, care a avut un profit enorm în condițiile în care regizorul a făcut filmul din banii lui. A avut un profit undeva pe la jumătate de milion de euro, enorm pentru un film românesc. Și încă mai apar astfel de pelicule, „Câini” a lui Bogdan Mirică este deja dintr-o altă zonă. Chiar am scris recent un film de gen, unul horror românesc, pentru regizorul ieșean stabilit la București, Tudor Botezatu. Pe măsură ce atrage atenția cinematografia românească, mai vin bani din afară, cum a fost și cazul la „Aferim”, care a avut buget de 1,5 milioane de euro, dar din România a primit doar 300.000. Tocmai pentru că s-a creat un fenomen, lumea începe să aibă încredere în regizorii români, în cinematografia românească, să descopere că sunt locuri superbe unde poți să faci filme. Și încet-încet, normal că regizorii tineri cum sunt Tudor Botezatu vor să facă alt tip de filme.

– Și în literatură se face o delimitare între literatura comercială și cea care nu caută în special un public cât mai mare.

Și aici a început să apară o linie subțire. Apropo de Casa Copilăriei de la FILIT, noi avem invitați autori de ficțiune, Veronica Niculescu, Mircea Pricăjan, Iulian Tănase, Adina Rosetti, o mulțime de autori care au ficțiune, romane clasice, dar au scris literatura pentru copii care e clar mult mai vandabilă. Lumea depășește încet-încet delimitarea, granița acum e mult mai flexibilă. Nu am apucat să citesc ultimul roman a lui Tudor Ganea, „Porci”, care a avut succes și care este cumva literatură de gen. Dar discuția este veche, exact ca la film vin cei tineri care spune că nu mai vor să facă același timp clasic de roman, sau își pun problema „hai să vând o carte, să am un public mai mare”. Păstrează o parte din literatură pentru breaslă și pentru un grup restrâns de cititori care citesc literatură clasică, ficțiune clasică, și, iată, scriu și un roman horror. De asta mă bucur că am avut și această provocare – țin foarte mult la Tudor Botezatu și a încercat să facă era altceva, e un film cumva de gen, despre sfârșitul lumii în România și ce s-ar întâmpla atunci. E povestea unui politician și a unui șofer de taxi care străbat România. Fug din București și se întorc acolo pentru că își dau seama că nu au unde să fugă. Apropo de ce vorbeam, e și multă filosofie în film, dar e acțiune cap-coadă. Cine vrea să vadă filosofia și cine vrea să recunoască românii îi vede. Ai și scene suprarealiste, cu zecile chiar. Ăștia străbat țara, e o întreagă poveste, dar dai de o bătrână care fugărește struțul cu parul prin curte, un lucru absolut realist, chiar suprarealist românesc. Sunt și lucruri foarte serioase, dar e și o comedie neagră foarte faină, dacă filmul ajunge să fie finanțat. Dar sunt convins că va fi, momentan este la CNC depus, dacă nu acum, va prinde finanțare altă dată, tocmai pentru că e un proiect mișto.

– E adevărat că românii se iau prea în serios și poate din cauza asta există o diferență de recepție a filmelor? Sunt mulți oameni care dacă ar vedea o babă fugărind un struț cu parul într-un film ar spune că ăștia își bat joc de noi, noi românii râdem unii de alții, nu știm să ne apreciem valorile etc.

E de râs, dar râdem pentru că se întâmplă, iar lucrurile acestea le-am văzut. Este o fotografie genială a lui Silviu Gheție în care unul taie porcul. Mi-a trimis poza și nu am observat nimic special la ea, dar când m-am uitat mai bine se vedea peste gard un struț care se uita la porc. E absolut genială, aceste scene de suprarealism există. Am și eu momente în care mă enervez pe noi, chiar dacă eu îmi asum foarte mult România, cred că sunt ca românii, și cu bune, și cu rele, încerc să cultiv pe cât posibil pe cele bune. Cred că problema noastră cea mai mare este tinerețea, suta asta de ani de care vorbim acum nu marchează decât o pubertate a civilizației noastre, o adolescență care vine cu criză de identitate, hormonală. Noi vorbim de o sută de ani că ar fi mult. Nu e mult, dacă ne gândim la ce înseamnă istoria unei țări. E și de bine, și de rău dacă te dai doi pași înapoi.

Starea de alertă continuă e bună, starea de război continuu nu duce la nimic constructiv

– Se împlinesc 50 de ani de la revoluția de la Praga, când scriitorii cehi au demarat atunci fiorii pentru ce a fost mai târziu Revoluția de catifea și au refăcut țara după 1990. Crezi că am putea avea ceva similar în România?

Contextul istoric este cu totul altul. Eu chiar cred că scriitorii, intelectualii, oamenii care sunt vectori de opinie chiar au datoria să facă lucrurile astea când există o problemă reală, o dictatură, probleme foarte grave. Nu știu dacă suntem încă acolo. Dar în rest, să stai în hărățeala asta politică nu e deloc constructiv, îți pierzi nervii, nu rezolvi nimic. Pentru că un scriitor de pe vremea respectivă când spunea un lucru îl asculta toată lumea. Astăzi sunt o mulțime de scriitori pe care nu îi ascultă nimeni.

– Aveau autoritate.

Autoritatea scriitorului nu mai este aceeași, nu mai este istoria, nu suntem nici în cazul de acolo. Sunt situații în care și eu m-aș duce să mă leg cu lanțuri pentru o cauză, am ieșit și eu la protest, dar nu ies tot timpul, nu vreau să îmi transform viața într-un protest continuu, mai am și treabă. Dacă voi ajunge la un moment dat la concluzia că pot să fac ceva, că pot să schimb, chiar o fac. Starea de alertă continuă e bună, starea de război continuu nu duce la nimic constructiv. Eu asta spun: m-aș lega cu lanțuri dacă e un caz de viață și de moarte, dacă chiar simt și aș fi convins că se întâmplă ceva cumplit în România, sunt primul care aș ieși în stradă. Chiar în situația politică actuală, nu mă feresc să spun asta, am ieșit la protest când chiar am simțit că este ceva revoltător. În schimb suntem de doi ani într-o serie de proteste săptămânale. Nu m-am dus la toate, mi s-ar fi părut și aiurea să o fac, stau în seara asta și muncesc pentru FILIT sau fac o plimbare prin centrul orașului și zic că am rezolvat ceva? Mai sunt momente în care sunt absolut revoltat de ceea ce se întâmplă și chiar cred că trebuie ieșit, protestat, arătat că nu e ok, tras un semnal de alarmă. Dar nu poți să o ții într-un război continuu, nu mi se pare că suntem într-un război.

– Este intelectualitatea de acum conectată în mod autentic la ideile care circulă în Occident?

Cred că avem două lucruri în funcție de care putem judeca culturala, formele fără fond și mitul lui Lovinescu, despre sincronism. Din 2000 încoace problema e rezolvată. Un tânăr regizor, pictor, nu are problema asta. Am vorbit cu Adrian Ghenie, care vinde un tablou cu 5 milioane de euro, păi el a făcut foamea prin Cluj, apropo de ce spuneam că artistic poți să faci salturi excepționale, dar ca civilizație, ca fenomen cultural, nu poți. Nu cred că există problema intelectualității neracordate, chiar și jumătate din satul părinților mei au văzut trei, patru țări. Am fost eu în 50 de locuri de pe planeta asta, dacă nu mai multe. Toți artiștii circulă, iar poeții circulă foarte mult. Lumea ar fi surprinsă să afle cât de mulți poeți avem și în cât de multe locuri sunt chemați, în Europa, la festivaluri. Și în România se întâmplă, sunt peste tot lucruri faine, dar acolo unde sunt oameni care sunt foarte serioși. Uite dau exemplul festivalului de poezie de la Bistrița, care nu e făcut cu fonduri foarte mari.

– Este cel în jurul căruia se formase un scandal că nu urma să mai fie organizat din lipsă de fonduri.

Da, dar se întâmplă acolo pentru că e Dan Coman și Marin Mălaicu-Hondrari sunt doi oameni pasionați. E un grupuscul acolo de oameni care fac o treabă bună și la un moment dat construiesc ceva. Și poți să o faci oriunde, că Bistrița nu e un mare un pol cultural. Dacă apar câțiva oameni care vor să facă lucrurile respective, se fac.

– Și contează mult pentru comunitate practic, că asta am vorbit aici.

Păi noi nu am vorbi, iată, astăzi despre Bistrița de exemplu, pe zona culturală, doar pentru că știm că s-a întâmplata acel festival acolo. Cum e și problema Iașului, nu o să discute nimeni că în Lunca Cetățuii sau pe Canta sunt străzile oglindă, nimeni nu o să pomenească ăsta ca fiind unul dintre motive. În schimb, despre FILIT deja vreau să spun că am discuții cu mari agenți literari care își pun problema să nu se mai ducă la Frankfurt, care e cel mai mare târg de carte din lume, să lipsească de acolo un an ca să vină la FILIT. La nivelul ăsta suntem acum. Desigur că e și o lume mică, nu suntem la fotbal, dar pentru acesta nivel, în această lumea literaturii, s-a auzit deja de Iași și contează foarte mult. Guillermo Arriaga a scris o pagină despre România, de care nu ar fi pomenit altfel deloc în viața lui; când l-am chemat de altfel știa lucruri foarte vagi despre România, vagi spre nimic. Jeff Lindsay la fel, a cunoscut un român îndeaproape, dar atât.

– Chiar am purtat anul trecut un dialog despre literatura comercială cu Jeff Lindsay, în care el a spus că își asumă că scrie literatură comercială, că scrie pentru oameni, pentru cât mai mulți, și îi place să o facă. Iar faptul că îi place ce scrie și nu încearcă să vândă o formă fără fond, o copertă care nu ascunde nimic înăuntru, îl făcea să fie împăcat cu el însuși.

E ca la o fabrică de mobilă, când faci scaune, să spunem. Le fac pentru ăia care au de la 1 milion de euro în sus, ăia mă interesează? Sau fac scaune să fie IKEA sau JYSK, să fie în toate casele din lume o măsuță sau un scăunel de la mine?

– Dar să fie și bune.

Păi da, dar de aici începe discuția, trebuie să ai un țel, ce îți propui din afacerea asta. Sunt oameni neprofesioniști și într-o anumită zonă a ficțiunii. Faptul că scrii ficțiune clasică nu îți asigură seriozitatea, e foarte multe veleitarism în zona aceasta. Vin oameni care spun că poezia mea nu e citită pentru că nu mai interesează pe nimeni poezia. Nu! S-ar putea ca poezia ta să nu fie citită și tu să nu ai succes pentru că este foarte proastă, nu contează că tu crezi că scrii foarte bine. Oricând pot să fac o listă cu poeți români serioși care circulă în toată Europa. Și te întrebi – ce câștigă? Păi câștigurile nu sunt numai în cash, în traista cu bani. Sunt poeți care se duc și stau două-trei luni în centrul Parisului sau al Vienei, sau care prind o bursă, sau care merg în Germania și stau la un castel. Cât ar costă să îți permiți genul ăla de viață?

– Până la urmă, să fii scriitor nu e o meserie în sine să ți-o treci în cartea de muncă.

Poate fi, sunt oameni care își asumă asta. Filip Florian e un om care are cred 15 ani în care trăiește numai și numai din scris. De Mircea Cărtărescu nu mai vorbesc, el e deja notoriu, dar vorbesc de oameni care au pornit de mai jos. Filip Florian a lucrat la Radio România Liberă dacă nu mă înșel, dar în momentul în care s-a apucat de scris s-a dedicat total. Nu a dus-o grozav, cred că nici astăzi nu o duce material chiar atât de grozav, dar de jumătate de an este la Berlin și trăiește acolo, ca scriitor, datorită cărților lui. Depinde acum și ce înseamnă trăitul ăsta, ce îți dorești de la viață. Că dacă vrei avion, case cu nu știu câte camere și lucruri de genul acesta, poți să îți pornești o afacere, dar cred că gândești greșit dacă pornești de la ideea asta, că și afacerile alea au o noimă, un anumit nivel de profesionalism, nu reușește oricine, oricum.

– Cum crezi că mai arată publicul de carte, cine mai cumpără astăzi cărți din librării?

Lucrul îmbucurător este că în România cel puțin sunt foarte mulți tineri care citesc. Am văzut că toți invitații noștri străini au fost absolut surprinși de lucrul ăsta. Și nu vorbesc doar de Iași, de FILIT, în întreaga Românie sunt foarte mulți tineri care citesc. Statistic, dacă întrebăm zece edituri, vom vedea că publicul de bază al lor e de până în 40 de ani. Mai bine de jumătate dintre cumpărătorii lor de carte, românească sau străină, sunt oameni de până în 40 de ani. Nu mai citesc cei care chipurile trăiau în comunism și citeau de rupeau. Nu ăla e publicul de bază, atunci nu aveai nicio altă tentație. Oamenii ăia care citeau literatură de tip Sandra Brown au migrat pur și simplu spre telenovele.

– Crezi că avem un public suficient de inteligent încât să distingă între cărțile pe care le cumpără, să nu fie impresionați doar de o copertă interesantă și un titlu bun?

Cred că avem un public foarte bun, cititorii de cărți, atâția câți sunt, sunt aceeași ca în New York. Dacă mă lași să aleg 300 de cititori din Iași și altcineva care alege 300 de cititori din New York, nu cred că găsim nicio diferență culturală, intelectuală, de putere se înțelegere a literaturii. Suntem acolo. Dar lucrurile trebuie privite individual, fiecare carte e un produs în sine, e diferit, e nuanțat, presupune un anumit tip de om. Pe scurt, în România sunt oameni perfecți sincronizați cu Occidentul și valorile de acolo.

– Contează foarte mult și marketingul și posibilitățile editurii.

Marketingul da, dar mai este ceva. E foarte greu pentru un scriitor român să intre pe unele piețe pentru că este blocajul limbii. Dovadă cea mai clară este că filmul a reușit pentru că e mult mai ușor de accesat. Eu nu cred că literatura română e slabă, și drept dovadă că s-au vândut în ultimii ani 500 de copyright-uri în toată lumea. Doar că e mult mai greu să treci cu cartea acel blocaj. Filmul îl vezi într-o oră și jumătate, are subtitrări, l-ai citit ca să spun așa. Dovada cea mai bună a marketingului și influenței sale este că dacă urmărești piața de carte din România vezi că cei mai vânduți autori sunt americanii. Hai să numărăm câți croați știm noi? Croați care sunt scriitori celebri în Occident. Câți bulgari citim? Nu citim pentru că nu-s promovați suficient. Te trezești că ai un singur bulgar tradus în limba română în ultimii 20 de ani, om care e tradus de altfel în 20 de limbi, dar românii nu îl citesc pentru că e bulgar. Guess what? Asta ni se întâmplă și nouă. E dovadă de marketing, circulă bine literatura de limbă engleză, franceză și germană. Dar am avut o surpriză în ultimii ani, sunt puțini scriitori germani traduși în română. Am fost la Leipzig acum, când România a fost invitată de onoare la târg, și am avut șocul să îmi dau seama că sunt mult mai mulți români traduși în germană, decât germani traduși în română, vorbind de scriitori contemporani. Nu sunt foarte mulți nemți, vorbim de ordinul zecilor, iar eu la Leipzig am văzut de la edituri mici, la cele mari, cel puțin 200 de cărți cu autori contemporani români traduși în germană.

– Am văzut că într-un interviu pe care l-ai dat ai explicat că nu crezi în oamenii care spun că arta dă sensul vieții, că dacă ești scriitor și te simți împlinit în arta ta, ești împlinit și în viața personală. Legat de punctul ăsta, cum crezi că i-ar schimba viața unui scriitor român dacă ar lua premiul Nobel?

E doar o obsesie de-a noastră, nu i s-ar schimba viața cu absolut nimic. E o obsesie care se creează prin faptul că se vorbește continuu despre ea. Nu s-ar rezolva absolut nimic, nu te mântuie nimic de genul ăsta. Dincolo de ceea ce facem noi, ca profesie. Dacă tatăl tău are nu știu ce boală, nu te mai ajută nici zece premii Nobel. N-am copii, am o nepoțică și m-am obișnuit să privesc lumea altfel: te interesează Nobelul dacă se îmbolnăvește copilul sau dacă e într-un pericol de moarte? În sensul ăsta spuneam – sunt lucruri mult, mult mai importante și sunt lucrurile noastre intime, personale. Cred că reușita în viață ține de modul în care te simți tu în propria piele, cum reușești tu la nivel intim să trăiești, nu de câți bani ai în cont.

Interviu realizat de Cătălin HOPULELE