Frica şi Înţeleptul

„Înţelepciunea este epitaful emoţiilor.” Friedrich Nietzsche

Trăim vremuri care ne împing într-o plimbare pe un tărâm care, pentru o foarte lungă perioada de timp în istoria oamenilor, a fost regatul inimii. Inima era vatra tuturor emoţiilor şi încă este pentru mulţi care vor să păstreze viu ţinutul de poveste din centrul pieptului. Extrem de timpuriu, în urmă cu 2600 de ani Eschil a exprimat acest lucru foarte clar: „Sunt momente când frică este bună. Trebuie să îşi menţină locul său vigilent sub controlul inimii”. Era conceptul „ştiinţific” care a navigat peste milenii susţinut de către cei mai mari erudiţi ai antichităţii de la Platon la Galen. Cu toate acestea, la fel de devreme în evoluţia inteligenţei umane a devenit clar că oamenii poartă neîntrerupt greutatea unei balanţe în care îşi măsoară greutatea două mari puteri, prinse într-un atotputernic joc de şah: simţirea şi raţiunea (emoţiile şi gândirea raţională). Locul unde se întâmplă acest joc de şah a scăpat ştirii noastre vreme îndelungată, însă eram foarte conştienţi de existenţa lui şi de dependenţa noastră absolută de rezultatele sale. Târziu, undeva la mijlocul secolului trecut am început să ne apropiem de emoţii având la îndemână arsenalul tot mai vast al ştiinţei moderne. Natura lor ubicuitară şi puterea lor a-tot-cuprinzătoare au făcut că pionierii cercetării emoţiilor să fie priviţi cu mult scepticism. Cu toate acestea, am reuşit să localizăm cu destulă precizie locul unde se întâmplă jocul de şah (creierul) şi, urmând eficientă şi puterea tot mai mare a uneltelor cu care studiem creierul şi lucrările lui, să privim tot mai mult în adâncurile acestei încleştări a titanilor care, în final, ne decid comportamentul, deciziile, credinţele şi ceea ce suntem în final.

Cheia înţelegerii acestui joc fascinant prin mijloace şi consecinţe a fost descoperirea identăţii jucătorilor. Raţiunea este interpretată de cortexul prefrontal, iar sensibilitatea de amigdală cerebrală. O singură privire pe o imagine de anatomie a creierului şi veţi spune că există o mare inegalitate ca mărime şi număr de neuroni între cei doi jucători, amigdala fiind mult mult mai mică (aproximativ 1/80 din volumul creierului). Dar amigdala are, în fapt, un mare avantaj: are experienţa tuturor speciilor care au un creier, iar valoarea sa este validată de nenumărate organisme vii care au beneficiat de aportul ei esenţial ca să supravieţuiască. Este într-adevăr măruntă la trup, dar duce o responsabilitate uriaşă şi este favorizată de mii şi mii de ani de evoluţie. Cortexul prefrontal, din perspectiva evolutivă este încă în copilăria sa şi probabil va avea nevoie de cel puţin la fel de mulţi ani să atingă performanţele bătrânei doamne. Toţi ne găsim între ciocanul greu al emoţiilor care ne pot paraliza trupul şi mintea şi nicovala raţiunii care este capabilă să ţină piept valului copleşitor al emoţiilor şi să ne păstreze umani şi productivi atunci când toate şansele par să fie împotriva noastră. Se hrăneşte cu cărţi, cu muzică, cu toată înţelepciunea pe care am adunat-o într-o istorie a speciei care ne-a demonstrat că putem înfrânge orice frică şi să biruim în situaţii aparent fără ieşire mai buni şi mai înţelepţi. 

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi