Gal murind

Parcă cineva mergea prin piatră, parcă simţea vibraţiile fine ale unei nelinişti… Se retrase după rama groasă a uşii absente şi rămase la pândă… Oare cel sau cea care va veni cum va reacţiona la moartea gladiatorului? Dacă se afla aici, la ora asta, când muzeul abia se deschisese, nu era un turist oarecare. Poate avea un fetiş, cum ar fi fost să dea de cineva, de o doamnă, fireşte, cu aceleaşi fetişuri ca ale lui? Dacă îşi dorea cu adevărat, se va întâmpla… Ştia asta prea bine, nu ar fi fost ceva nou…

Şi într-adevăr… Într-adevăr… prin dreptunghiul tăiat în zid îşi făcu apariţia o siluetă prudentă, nesigură pe ea, firavă, fină, evanscentă… O fetiţă!, fu primul lui gând!!! Iat-o cum se opreşte, cum se uită prin uşa de aer, capul în jos, priveşte pe sub sprâncenele groase, iar în jos, ceva îi sclipeşte în ochi, mai face doi paşi, ezită, e clar, se joacă, ştie ce urmează, chiar aşa, ce urmează, pentru asta a venit, e, ca şi el, o fetişistă, se uită exepertă în jur, a scanat întreaga cameră într-o secundă, da, e singură, se crede singură, ea şi galul, e îmbrăcată ciudat, ca o balerină sau ca o spărgătoare irezistibilă din thiller-urile romantice de prost gust, toată în negru şi mulată, acum vede, trupul ei e atât de mic, parcă ar fi o fetiţă la ora de sport, şi pantofiorii îi sunt negri, e o păpuşă, mişcările ei dezarticulate, foarte lente, nici nu despică aerul, ceea ce îl pune pe Dinu într-o situaţie delicată, el ştie ce se va întâmpla, milimetric ştie, dar mai ştie şi că, dacă va lăsa să îi scape vreun semn al prezenţei lui acolo, dincolo de uşa de aer, totul se va destrăma, puh!, un strop dacă respiraţia lui va deveni mai sacadată, se va ridica totul ca un fir de praf în lumină, era sigur că apariţia aceea, un fel de Puck, se va evapora fără nici o urmă, şi doar aerul îi va păstra o secundă dâra, siajul, aşa că Dinu se concentră să o urmărească altfel, folosindu-şi nu doar fantezia, descompunându-i imaginea pe care i-o înregistrase şi acum o desfăcea în mii şi mii de pixeli, ci şi senzorul termic, precum un şarpe ascuns, care stă răbdător, cu toţi muşchii întinşi, gata de atac, îşi găsise unghiul cel mai bun, era şi nu era acolo, perfect camuflat după uşa de aer, începuse să devină el însuşi un pic invizibil sub efectul presimţirii că avea să se întâmple ceva nemaivăzut, ceva care avea să-l scoată din amorţire şi poate că ar fi devenit cu totul invizibil dacă şi-ar fi pierdut bunul gust, dacă nu ar fi detestat orgolios soluţiile facile, romanele în care totul se dă peste cap pentru a rezolva cutare situaţie, nu, viaţa nu are cum să fie atât de simplă, ar fi şi păcat, aşa că îşi ascuţi simţurile, toate simţurile, plus altele câteva, fetiţa nu era o fetiţă, ci o femeie în toată firea, nici măcar prea tânără nu mai era, era, oricum trecută de 45 de ani, pe undeva pe la 47-48, evaluă el, deşi nu îşi arăta vârsta, părea cu cel puţin zece ani mai tânără, iar silueta o făcea să pară o puberă, Doamne, cât de plăpândă era, ca o nevăstuică, da-da, cu „suleget trupul, cu albă pieliţa, cu negri şi mângâioşi ochii, cu supţiri degeţelele, cu roşioare unghişoarele, cu molceluşe vinişoarele, cu iscusit mijlocelul şi cu rătungior grămăgiorul ”, recită în gând Dinu, da, Cantemir, dar să-l dăm naibii pe Cantemir acum, femeile astea firave au întotdeauna un fel de sex appeal, te fac să te simţi vinovat, de parcă ai comite un sacrilegiu, de parcă ai corupe o copilă, chipul ei semăna cu al unui indian, nu era frumoasă, dar era extraordinar de expresivă, cu trăsături aspre, cu părul negru intens, drept, lipit de creştet, cu ochii mari şi întunecaţi, care priveau dincolo de tot ce le cădea în rază, cu sprâncene groase, care îi dădeau o expresie hotărâtă, care intimida, cu nasul drept şi nări dilatate, aşa cum au carnasierele când prind miros de sânge, cu gura foarte frumoasă, cu buze pline… În fine, semăna, îşi spuse Dinu, cu Frida Kahlo, foarte mult semăna cu Frida Khalo, o pictoriţă care lui nu îi prea plăcea, mult supraevaluată, aşa i se părea, pânzele ei erau contaminate de povestea ei dramatică, de ideologia în care ea crezuse, în fine, nu era acum momentul să, femeia-copil făcea câte un pas foarte lent, ca într-o coregrafie întreruptă, îşi mişca mâinile teatral, le uita suspendate, când în faţă, când pe lângă obraz, cu degetele uneori răşchirate, în ipostaze dramatice, mai făcea un pas, foarte înşurubat, a străbătut, în acest mod ciudat, cei opt-nouă-zece metri cât avea până la gladiator în vreo două minute lungi, interminabile, când a ajuns în spatele statuii aerul se încărcase de o tensiune atât de mare, că Dinu nu s-ar fi mirat dacă deodată ar fi început să fulgere şi să tune, Frida s-a oprit cu muchia şoldului în soclu, chipul i s-a luminat, s-a umplut de o bucurie pură, plină, ca a copiilor când primesc mărunţişuri surpriză, şi-a pus mâna stângă pe fesa ridicată a luptătorului, a urcat şi i-a cuprins osul sacru, şi-a ţinut aşa palma strânsă în spaţiul acela dintre şold şi coapsă, pe unde coborâse şi braţul gladiatorului, a strâns bine, Dinu vedea în imaginaţia lui venele promeninente ale mâinilor ei, apoi a schimbat mâna stângă cu cea dreaptă şi a început să dea ocol statuii, mângâind-o permanent, cu gesturi delicate, melancolice, întâi de-a lungul copasei stângi, până la genunchi, studiindu-i musculatura, bucurându-se de răceala marmurei, apoi înapoi, până la stinghie, nu, nu s-a repezit la sexul speriat, smochinit, ci i-a lustruit abdomenul, şi-a vârât, obraznica!!!, un deget în buric, apoi s-a târât spre stinghia din partea dreaptă, coapsa, braţul de sprijn, pe care i l-a cuprins cu palma şi l-a lustruit până la umăr, verificându-i bicepşii, în cele din urmă i-a dezmierdat cu multă milă rana, i-a desenat conturul cu degetul arătător, a zgândărit sângele împietrit, a dus degetul la gură, a gustat, a revenit, a umezit rana cu salivă… şi-a retras mâna, a mai încercat tăişul sabiei, mda, e sabie, deci trebuie să fie ascuţită, să ajungă dincolo de piele, să spintece ţesutul, să facă loc sângelui… Şi brusc şi-a retras mâna şi a întors spatele statuii, fără să-şi ia rămas bun şi, mai ales, fără să acorde nicio atenţie chipului bietului muribund.

Pentru că un muribund era, practic un mort, cum putuse ea să uite sau să ignore asta?

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi