Găzarul naţiunii trebuie gazat electoral

A crezut Liviu Dragnea, creierul operaţiunii de represiune din 10 august, că protestul diasporei şi-a propus şi era posibil să-l înlăture într-adevăr de la putere? Sau a urmărit să aplice protestatarilor o lecţie în stil putinist pentru a-i intimida pe viitor? Informaţiile apărute – dotarea şi achiziţiile făcute de jandarmerie, intoxicarea mediatică a televiziunilor de casă privind iminenţa unor violenţe, infiltrarea agresorilor misterioşi meniţi să provoace intervenţia jandarmeriei şi să deturneze mesajul protestelor, planul de acţiune propriu-zis – indică o minuţioasă planificare. Se pare că Liviu Dragnea, condamnatul în primă instanţă, nu a riscat să piardă timp. Orice rotiţă a regimului scoasă din joc pentru o perioadă i-ar zădărnici planul anihilării sentinţei de condamnare în primă instanţă – amnistie, graţiere etc. Deocamdată, liderul PSD şi-a păstrat intact dispozitivul politic de luptă. Nicio dezertare, nicio fisură în partid, doar o timidă voce marginală (Ecaterina Andronescu), nicio marionetă scoasă din joc. Dragnea iese mai controversat, dar rămâne la fel de periculos.

Înregistrările cu reacţia sălbatică a jandarmeriei, dar şi experienţa directă a peste 100.000 de oameni, certifică disproporţia violenţei utilizate şi ridiculizează orice naraţiune a puterii despre „violenţa legitimă a statului de drept”. Tocmai acest fapt zădărniceşte un plan erdoganian de inventare a unui coup d'état ca pretext pentru demararea unor acţiuni sistematice de represiune. Şi tocmai sălbăticia intervenţiilor a permis o privire în străfundurile naturii puterii, lăsând să i se vadă, dincolo de aparenţele democratice, miezul despotic, profund anti-european. La ora actuală, există un singur „specialist” mai experimentat decât Liviu Dragnea în materie de gazare a opozanţilor politici: dictatorul sirian Bashar al-Assad. Pe lângă cei 450 de răniţi, se adaugă gafe precum reţinerea unor cetăţeni israelieni, ultragierea ziariştilor austrieci, ceea ce a provocat reacţiile Comisiei Europene, a organizaţiei Amnesty international şi toată lumea a fost pusă în gardă. Pe viitor, ne putem aştepta şi la detalii spectaculoase, fiindcă dosarul este în lucru Parchetul Militar.

Pentru cei care sunt plecaţi, „primirea” organizată de PSD a fost dovada că au ales corect să plece din ţară. Politica gazării, a tunurilor cu apă şi a loviturilor în cap amână pe termen nedeterminat orice gând serios de revenire a românilor din diaspora. Acest protest antiguvernamental a avut o încărcătură simbolică aparte: joncţiunea politică şi electorală între naţiunea izgonită şi cea rămasă. În epoca internetului, electoratul este unul global, te poţi lega „acasă” de la Londra sau Berlin mai profund decât din Teleorman, fiindcă naţiunea nu mai este doar cea dintre graniţe. Acestui electorat, acestei naţiuni din afară, revenite fizic pentru prima oară într-o formă organizată în centrul politic al României, i s-a suspendat simbolic paşaportul şi a fost supusă unei noi forme de expulzare politică traumatică. PSD şi-a îndeplinit astfel crezul cinic, urmărit constant în ultimii ani, de scoatere din joc a diasporei, pe care o şi consideră de facto apatridă.

PSD a reuşit să deturneze mesajul protestului, astfel încât să nu mai vorbim decât foarte puţin despre subiectul cel mai important al momentului – justiţia. Ne întrebăm ce fel de substanţe chimice conţineau gazele folosite, care e biografia jandarmilor şefi, trecutul lor de arme, cine sunt răniţii, de ce nu există demisii, încercăm să reconstituim paşii operativi ai represiuni, dar subiectul este numai şi numai despre justiţie, asupra căreia PSD plănuieşte noi intervenţii brutale.

A reuşit PSD să inspire teamă? După numărul celor ieşiţi în stradă în zilele ulterioare, nu prea. E un titlu de onoare civică să afirmi că ai fost în Piaţa Victoriei pe 10 august, că ai fost gazat şi ai fost luat la bătaie de jandarmi. Societatea civilă a învăţat foarte mult din protest. Pe lângă testul de măsurare reciprocă a forţelor şi a limitelor până la care poate merge fiecare parte, hăituiala fizică din partea puterii arată altfel decât violenţa simbolică şi înjuratul virtual, supape iluzorii de exprimare a frustrării. Pe ansamblu, deşi au urmărit să intimideze, rezultatul final al agresivităţii forţelor de ordine a fost că a reuşit să întărâte oamenii într-un mod foarte profund, pregătindu-i sufleteşte pentru un eventual „next level” al spiralei violenţei. Putem să punem un pariu: data următoare nu vor mai fi numai miei neajutoraţi în faţa unor lupi vicleni.

10 august aduce în discuţie o chestiune urgentă şi capitală de pragmatism politic. A devenit foarte limpede limitarea protestelor fără număr. Ele nu aduc soluţii şi nu vor schimba absolut nimic, dacă nu începe organizarea rapidă a unei opoziţii politice pentru viitoarele alegeri. Partidele din opoziţie au arătat jalnic, nimic altceva decât un decor static pentru o piesă despre instalarea în viteză a unei dictaturi. Găzarul şef, care scoate la înaintare pionii şi îi plimbă aproape nestingherit pe tabla de şah, le pare mult superior în viziunea sa distructivă. Cum blochezi această forţă? Prin scandări şi înjurături?