Ideea de partid

În trecut oamenii se băteau cel mai des în pumni, bâte, săbii, puşti, pistoale, tunuri etc. Astăzi ne batem cel mai des în idei. În ultimii ani mai ales, de când a apărut Internetul, iar apoi reţelele de socializare, care au făcut să dispară graniţele comunicării dintre oameni, ideile zboară ca nişte săgeţi de la unii la alţii într-o veselie. Unele sunt atât de ascuţite şi tăioase, încât stârnesc adevărate scandaluri media, scandaluri care pot trece chiar în mediul fizic, adică în clasicele palme, pumni, scuipături, păruieli ş.a.m.d.

Aflându-ne în plină campanie electorală nu ai cum să nu observi cum ideile încep să devină extreme, să fie concentrate în anumiţi poli magnetici care se regăsesc în candidaţii de la Locale. Polarizarea este din ce în ce mai accentuată cu cât data alegerilor se apropie. Un lucru interesant e că pe măsură ce atracţia faţă de un candidat creşte, la fel scade şi interesul faţă de ceilalţi şi, implicit, faţă de adevărul în sine. Adică dacă o ştire, o privire seducătoare, un cuvânt sau o idee de-ale unui candidat te-au captat, nimic nu te mai face să renunţi la el acum. Poate să vină altul cu orice ofertă la tine, nu o să-l mai crezi. E cumva şi jenant să te apuci din nou să cauţi, acum că te-ai hotărât pe cine pui ştampila, nu? Ca atunci când eşti cu mireasa ta în faţa altarului, te mai uiţi pe sub sprâncene la vreo domnişoară de onoare şi te gândeşti că parcă aia ar fi putut fi mai bună, dar nu ai observat tu… E ridicol. Ai ales-o pe asta, ai stat cu ea un timp, i-ai promis că o iei, ai promis şi părinţilor ei care te-au ajutat de fiecare dată când ai avut nevoie cu căruţa la cărat lemne, gata, de-acuma ăsta ţi-e drumul, nu te mai întorci…

Opţiunea politică e ca iubirea, fără nicio exagerare. Ţine în cea mai mare parte de sentimente, de emoţia pe care o ai atunci când auzi sau vezi orice legat de partidul pe care te-ai hotărât să îl alegi drept „partener de viaţă”. Evident că, vorba lui Camil Petrescu, este tot „un proces de autosugestie”, adică cere un efort din partea omului de autoconvingere conştientă. Cauţi şi găseşti doar ceea ce îţi convine la ales/ aleasă şi eşti orb la tot ce nu e bun, sau cauţi pentru acestea din urmă explicaţii cât mai plauzibile. Cutare politician din partidul tău e corupt dovedit? Sigur a fost o înscenare a celorlalte partide duşmane pentru a-l denigra, sigur a avut motive întemeiate să o facă, orice om mai bagă mâna, nimeni nu-i perfect etc. El e un om bun, cinstit, îl ştiu, îl simt, l-am văzut vorbind, nu are cum să pună mâna nici pe un ac… Sau: nu a făcut nimic partidul „tău” cât a fost la putere decât distrugeri? Păi, evident că a fost aşa, pentru că nu l-au lăsat ceilalţi! Dragul de el a încercat din răsputeri, dar nu s-a putut. Hoţii şi pungaşii ceilalţi au făcut tot posibilul să îi pună beţe în roate, să îl denigreze…

Fiecare simpatizant politic nu este cucerit de valoarea oamenilor dintr-un partid, de realizările lor sau ale partidului în general, de proiectele pe care le-au făcut ori promit că le vor face aceştia în viitor, ci de „ideea de partid”. Această sintagmă este ca un fel de ambalaj în care fiecare îşi înveleşte – precum marmota ciocolata – preferatul politic, în aşa fel încât să-i devină drag, apropiat, preferabil. Când se vede semnul partidului sau se aude numele lui, în mintea simpatizantului se produce o reacţie foarte asemănătoare cu aceea când aude numele unui prieten, membru de familie sau altă persoană apropiată, cunoscută, dragă. Detaliile sunt de mult pierdute. Procesul opus se întâmplă atunci când aude numele altui partid ori contracandidat, şi se declanşează pe loc o reacţie de repulsie ce nu poate fi controlată, orice s-ar întâmpla.

Iată de ce fiecare partid e văzut ca un brand, un nume foarte cunoscut, o firmă care prezintă garanţie a calităţii „produselor” sale şi care şi-a dovedit în timp eficienţa şi valoarea. De aceea nu se votează niciodată „produsul”, ci firma. Oamenii care sunt puşi pe listele electorale sunt giraţi de firma-mamă, prin urmare sunt de calitatea aşteptată, chit că în particular fiecare poate fi într-un milion de feluri, pentru că sunt oameni, nu maşini, unii sunt mai hoţi, alţii mai cinstiţi, unii mai harnici, alţii mai puturoşi ş.a.m.d. Partidul nu are cum să-i facă mai buni, dacă nu sunt în realitate astfel, pentru că nu el îi naşte, ca un părinte, îi creşte şi îi educă, el doar îi acceptă şi îi promovează.

Uneori apar situaţii de-a dreptul ridicole când partidul tău propune pentru o anumită funcţie o nulitate, un neavenit, un nebun cu acte, iar tu trebuie să te convingi că totuşi merită să îl votezi pentru că e trimis de ai tăi, şi ştiu ei ce fac… E ca atunci când băiatul tău vine şi ţi-o prezintă de mânuţă, drept viitoare soţie, pe curva satului… Ce te faci atunci? Ei bine, răspunsul în 99% din cazuri este: „Te împaci cu ideea”… Strângi din dinţi şi pui ştampila pe imbecil pentru că îţi este infinit mai greu să accepţi varianta ca un alt candidat de la un adversar politic să fie vreodată acceptabil. Ideea de partid învinge în majoritatea covârşitoare a cazurilor din cauza lipsei complete de flexibilitate a gândirii… Nu e o condamnare, e un fapt general valabil, un reflex.

Totuşi, interesant este că în ultimii ani a apărut o nouă tendinţă, una aproape postmodernistă, aceea de repulsie faţă de orice partid, ca un fel de ateism politic generalizat. Partidele au avut prea mult timp la dispoziţie să îşi demonstreze eficienţa şi nu au făcut-o, arătând în schimb că nu sunt altceva decât nişte branduri false, nişte firme cu aceeaşi strategie de marketing care scot pe bandă rulantă doar chinezării, produse care te ţin o zi şi se strică. În compensare, cei care au început să câştige din ce în ce mai mult teren sunt independenţii care nu numai că îşi fabrică singuri „produsul”, dar se şi reprezintă pe ei înşişi în faţa alegătorilor, nu doar un titlu general. Cel mai bun exemplu aici este Mohammad Murad, candidat independent la primăria Mangalia care vine cu imaginea sa reală, câştigată în 30 de ani de muncă şi afaceri în România, şi care are intenţii „administrative, nu politice”, după cum susţine chiar el.

Se pare că istoria are felul ei propriu de vindecare, de îndreptare a lucrurilor, revenind mereu de unde a plecat. Primul lider din lume a fost omul care a ştiut singur, prin propria forţă şi inteligenţă, să îşi dovedească eficienţa în faţa celorlalţi, au venit apoi partidele care au hotărât cine să fie lider, iar acum se ajunge de unde am plecat…

Briscan Zara este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video