Caută 
1 MIN
Era o snoavă cu ţăranul care păştea vacă, şezând sub un copac. Cum şedea el molfăind un fir de iarbă, vede pe o creangă o păsărică cântând de mama focului. Şi cugetă ţăranul: „Doamne, nedrept eşti, n-ai făcut lumea cum trebuie! Uite pe păsărica asta, care nu face nimica, numai cântă toată ziulica, ai făcut-o să zboare în înaltul cerului şi să se bucure de împărăţia Ta. Mai degrabă o făceai pe vacă să zboare, care aduce omului atâtea bunuri”.
Pe când cugeta astfel, păsărica de pe ram se găinaţă drept în capul ţăranului. Ţăranul cugetă iarăşi şi zice: „Mulţumescu-Ţi, Doamne, că m-ai luminat. Că dacă mă găinăţa vaca…”
Mi-am amintit de povestea asta pe la 2.30 noaptea, n-având somn, ieşind afară şi ascultând undeva departe urletele fetelor la o discotecă. Doamne, ce-i nebunia asta?… După o vreme am auzit urletele înfiorătoare ale unor mâţe în călduri, chirăiturile de maimuţe sălbatice, şi m-am deşteptat: „Mulţumescu-Ţi , Doamne! Putea fi mai rău!”
*
Uitându-mă pe geam la muşte, care abia aşteaptă să deschid uşa ca să intre în picaj ca nişte personaje terifiante de-ale lui Spielberg, văd „ţărăncuţele”, florile de afară. Vai! mă omoară Maria (e plecată), tre să le ud! „Ţărăncuţe” le zic eu (se cheamă de fapt crăiţe pitice), nişte fete zdravene, de nici o palmă, roşii-gălbii în obraz, fără prea mult pretenţii, robuste şi modeste. Nu ştiu cum se cheamă, dar pe mine m-au câştigat.
În rest, un minunat şi modern peisaj rural: maşinile bâzâie pe drum, joagărele asemeni prin curţi, plăntuţele din grădină se topesc nu atât de lipsa apei, cât de căldură. Am prăşit castraveţii, mare parte din roşii, dar am intrat în casă – e prea cald deja. Nici nu ştiu de ce să mă apuc în zgomotul ăsta de joagăr. Şi îmi amintesc de o vorbă a profesorului Vraciu: „Când ai prea multe de făcut, nu faci nimic” Da, îţi fuge mintea la mai multe deodată şi…
*
Mă simt în ceea ce fac (în proza pe care o scriu) un ţăran, dat asta nu înseamnă că nu îmi place civilizaţia orăşenească, care deja a pătruns în satul meu; parcă odată cu asfaltul de pe strada mea. Când merg de acasă şi până la şoseaua judeţeană e o minune! Aproape la toate casele, pe micul teren de la gard şi până la şosea sunt flori: trandafiri, maci, hortensii şi of! ce miros! tei şi nişte copaci roşii puşi de Primărie, presupun, tot felul de flori pe care nu ştiu să le numesc, dar al naibii de frumoase. E o plăcere să merg pe aici. Repet: cred că o anume libertate şi bunăstare creşte şi gustul public.
Mă salut cu consăteni trecând cu căruţa: Salut, Olimpia! Şi când mai întâlnesc pe cineva care-mi stârneşte „scuipat la furcă” plăcerea e şi mai mare. „Şi cum a fost cu aia pe care ai întâlnit-o în trenul spre Mangalia?” Şi stăm şi trăncănim. Cea mai mare plăcere pentru mine.
*
Mă întreabă Maria dacă nu mă impresionează nedreptăţile strigătoare la cer, crimele şi atâtea suferinţe din vieţile mucenicilor despre care traduc. I-am răspuns că încerc să nu mă gândesc la acestea. Mă concentrez asupra întorsăturilor de frază, a virgulelor şi aşa mai departe.
E ca şi la o înmormântare. Trebuie ca unii să se ocupe şi de bunul mers al înmormântării. Dacă toţi numai ar plânge şi s-ar da cu capul de pereţi de durere, ar fi o harababură. Trebuie să existe şi o bună înţelege a durerii şi o sobrietate.
Mă pomenesc totuşi că mă opresc uneori din tradus şi cuget: Doamne, ce lume smintită, care nu învaţă niciodată din greşeli!
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
