Iubirile maestrului

De aceea expoziţia întruneşte datele unei arhive sentimentale, pictorul propunându-şi să ne povestească tacticos despre copilărie şi adolescenţă, despre iubirile lui ori despre Iaşul care l-a adoptat şi crescut ca artist. Iubirile maestrului, titlu pentru care am optat, posibil cu o încărcătură subiectivă mai apropiată de spiritul tablourilor, este despre povestea de viaţă a unui artist care-şi trăieşte clipa cu o intensitate euristică şi reflexivă profundă, de parcă ar fi ultima.

În partea sa autobiografică e un discurs emoţionant, melancolic şi uneori trist, o perpetuă reflecţie asupra motivului romantic fugit irreparabile tempus. De altminteri, autorul însuşi glosează pe tema romantismului său întârziat, prezis de trubaduri şi reluat sisific, practic în toate epocile (istorice şi de creaţie), de oamenii „simpli şi sinceri”, adică autentici. Contradicţia dintre el şi timpul devălmaş al actualităţii şi al risipirii valorilor vertebral umane este inevitabilă, dar nu definitiv, pictorul prezervându-şi optimismul pedagogic şi speranţa că trezirea oamenilor şi redescoperirea frumuseţilor simple, cum ar spune filosoful, adică a „vibraţiei directe” şi a „comunicării fireşti”, va fi să vină într-o zi. Nimic mai adevărat, dar şi mai chinuitor pentru orice „trestie gânditoare” (Pascal), metafora în care se regăsesc căutările artiştilor dintotdeauna, dar cu deosebire a celor din perioadele de inflexiune.

Iubirile maestrului. Mai întâi copilăria şi adolescenţa, asupra cărora se concentrează într-un set emblematic de tablouri pentru încărcătura reflexivă a operei sale. Iar cele două etape existenţiale sunt rememorate cu graţia filosofului şi fineţea bijutierului, dar şi cu o pătrundere psihologică profundă, de poet al culorii. Solitudinea şi chinuitoarele dileme ale celor două vârste confine definesc un timp esenţial, un fel sui generis de geneză cu repetiţie, în care caută să descifreze semnele adânci ale propriei fiinţe şi cele premonitorii ale destinului.

Femeile din viaţa maestrului spun povestea maturităţii. E o istorie rostită calm, cu o înţelepciune de budist. Pictorul s-a împăcat cu toate, oferindu-le şansa democratică de a fi arhivate cinstit şi de a ocupa un loc în… istoria artei. Senzualitatea femeilor voluptoase trece discret în plan secund, privilegiind memoria afectivă. Femeia de pe Nil e un fel de Cleopatră fără sceptru, de o frumuseţe frustră, nesofisticată. Alte chipuri feminine precum miresele sunt surprinse cu delicateţe şi melancolie în clipa ceremonial-hieratică a jurământului de credinţă.

În fine, dar nu în cele din urmă, pe lista iubirilor maestrului este chiar oraşul adoptiv, încărcat de amintiri, copleşit de trecut şi nesigur de viitor – Iaşul marilor iubiri al tristeţilor crepusculare. Liantul psihologic al acestui oraş calm şi împăcat cu destinul implacabil, uşor atemporal, este starea de melancolie. Maestrul iubeşte oraşul cu voluptate adolescentină şi curiozitate de novice. A venit aici aducând amintirea burgurilor transilvane, care au devenit un fel de pattern mental, pictorul asumând să înfăţişeze urbea ca o structură coerentă, pe ale cărei turnuri şi cupole spera să întrezărească steagurile de luptă ori de credinţă. Ele nu mai sunt şi nu vor mai veni, dar pictorul are dreptul să creadă şi să spere, de aceea el idealizează urbea cu o graţie şi temeritate cavalerească. Din această comuniune a iubirii se iscă un oraş înălţător şi maiestuos, încărcat de amintiri şi nostalgie, uneori fantastic. Oraşul e regândit şi recompus la scara speranţei, ca o Fata morgana căutată în deşert. Melancolică şi solară, fără contradicţii, povestea oraşului de pe cele şapte coline, în rostirea lui Gabriel Gheorghiu, este una dintre cele mai frumoase din câte s-au spus. Uliţele vechi ori casele modeste sunt redate într-o lumină mediteraneană, vie şi tainică, în chip poetic.

Paleta coloristică este când solară, când tainică, întotdeauna vie şi atent disciplinată. Siluetele precise ale caselor, redate în tonuri luminoase, stau alături de cele sobre ori de cele diafane şi vagi, de extracţie romantică. Totul este filtrat şi ordonat în pictura sa, în conformitate cu exigenţe curat plastice. Pictura lui Gabriel Gheorghiu este densă şi vibrantă, lăsând să se întrevadă un travaliu temeinic şi o construcţie puternică, de lucru bine făcut. E o pictură în care acordul profund dintre culoare şi formă ne aminteşte de unul dintre clasicii picturii moderne, şi anume Cezanne.

Pictor de atmosferă şi de reflecţie, Gabriel Gheorghiu nu uită nicio clipă că pictura este înainte de toate despre culoare şi emoţie. De aceea, viziunea lui este ferm organicistă.

Mihai Dorin este istoric şi publicist