Judeţul furat

Fiindcă peste doar câteva zile aniversăm 102 ani de la Marea Unire, îmi revine în minte o întrebare firească: de ce a eşuat atât de dramatic proiectul României Mari? Nu am în vedere doar pierderile teritoriale ulterioare (Basarabia, Herţa, Bucovina de Nord şi Cadrilaterul), ci mai ales dezastrele politice consecutive întruchipate în lungul şir de dictaturi de după 1918. De la semidictatura Brătienilor (Ion I. C. Brătianu era poreclit chiar dictatorul), până la dictatura interlopilor, de azi.

Puţinele răspunsuri la această chestiune nu m-au satisfăcut. Fie sunt incomplete: corupţia clasei politice, de pildă, nu-mi transmite ceva esenţial. Fie sunt formulate prea general: programul paşoptist s-a dovedit depăşit de vremuri! Mai degrabă, rezonez la ideile lui Constantin Rădulescu-Motru, cel care (prin 1920), după ce vorbea despre neamul românesc (neamul fiind o proiecţie în timp a unei populaţii, o iluzorie căutare a unui strămoş comun), despre poporul român (poporul reprezentând o proiecţie în spaţiu, ce presupune existenţa unei ţări; de aceea avem un neam ţigănesc, dar nu şi un popor ţigănesc), ajungea şi la semnificaţia naţiunii (române).

În pofida înflăcăratelor declaraţii ale boierilor unionişti de la 1859 – „Unirea (principatelor) naţiunea a făcut-o!” – Motru era convins că nici atunci şi nici măcar în 1918 nu va fi existat încă o naţiune română. Naţiunea ar încorpora neamul, poporul, ţara, urcând pe o treaptă conceptuală superioară, unde majoritatea cetăţenilor statului acţionează solidar întru împlinirea unui ţel. Oamenii au încredere unii în alţii, în capacitatea guvernului de a identifica un bine general, dar mai ales în puterea lor comună de a depăşi orice obstacol ce ar sta în calea propăşirii. Motru argumenta că românii nu au atins această etapă a desăvârşirii şi că în următoarele decenii trebuia să aibă loc naşterea şi consolidarea naţiunii române.

Ca să fim drepţi, unele eforturi s-au făcut, dar rezultatele au fost nesemnificative. Prin reforma agricolă, multe proprietăţi funciare de succes erau fărămiţate şi chiar desfiinţate, ţăranii săraci primind pământ, încurajări, dar nu şi utilaje. După un timp relativ scurt, banca îi sechestra terenul lui nea Ion, care se reîntoarcea înciudat la viaţa lui mizerabilă, dominată de o liotă de copii (dintre care jumătate mureau până la majorat), beţie, superstiţii şi o irepresibilă lene. Prin reforma electorală ce impunea votul universal (doar pentru bărbaţi), disputele politice se transferau periculos în mediul rural, unde sătenii (peste 90%, analfabeţi!) primeau încă un motiv să se încaiere la cârciumă. Cât priveşte reforma administrativă, exact ca astăzi, mai marii timpului acceptau şi lăudau specificul zonal, dar condamnau descentralizarea teritorială fiindcă ar fi creat poli străini de putere. Tipărirea în Ungaria şi difuzarea în întreaga Europă de după Marele Război a unui superb album cu monumentele Transilvaniei, construite de germani şi maghiari, ce se încheia cu poza unei gloate de ţigani jerpeliţi, oploşiţi lângă un bordei dărăpănat, cu menţiunea „Ei sunt noii cuceritori ai Ardealului!”, revoltase, dar şi speriase administraţia românească.

O administraţie care, la finele anului 1918 şi începutul lui 1919, profitând de haosul de după război, de sprijinul puternicei Franţe, dar şi de slăbiciunile vecinilor, trimisese armata în toate provinciile ce trebuiau să se regăsească în România Mare. De fapt, la un moment dat, la solicitarea francezilor, soldaţii noştri vor înăbuşi inclusiv revoluţia bolşevică de la Budapesta.

Ciudat, dar şi oarecum grăitor pentru ceea ce va caracteriza noua clasă de politicieni ce se va chivernisi după Unire, în acele împrejurări confuze, România deja Mare va ciordi un întreg judeţ din Ungaria – Bichiş, cu capitala la Jula (Giula/Gyula). Deşi alegerile parlamentare de aici vor fi evident câştigate de români, în cele din urmă vom returna ţinutul (populat zdrobitor de maghiari) Ungariei.

În plin entuziasm al Unirii, politicienii s-au gândit prea puţin cum să reducă mortalitatea, analfabetismul şi sărăcia românilor, dar nu au ezitat să mai fure ceva. Şi apoi să tot fure câte ceva. Şi te mai întrebi de ce poporul nu va mai avea încredere nici cât negrul (am voie să utilizez cuvântul?) de sub unghie în conducătorii săi. Culmea este că, târâş-grăpiş, România va începe să capete, în pofida crizelor economice multiple, un chip tot mai european. Apariţia naţiunii române părea să devină posibilă. Urma un alt miracol istoric? Din păcate, înainte ca această nouă minune să se întâmple, la est de civilizaţia europeană, tratat cu silă sau indiferenţă de multă lume, duşmanul natural al României (l-am citat pe Pamfil Şericaru), pregătea şi declanşa răzbunarea. Peste doar o generaţie, mujicii sovietici vor deveni noii cuceritori ai Moldovei, Ardealului şi Ţării Româneşti! Naţiunea română va rămâne doar un vis.